Site-ul oficial al fraţilor conventuali:

Ordinul Fraţilor Minori Conventuali (OFMConv)

Provincia Sfânta Elisabeta din Ungaria şi Transilvania

Din Izvoarele Franciscane, n. 2869:

„Să dorim să fim statornici şi plini de curaj în slujba lui Cristos, înaintând din virtute în virtute, pentru ca El, pe care îl slujim cu toată iubirea, să ne dăruiască răsplata veşnică”.

Francisc din Assisi, pe numele său laic Giovanni Bernardone (* ca. 1181/1182, Assisi, Italia - † 3 octombrie 1226, Portiuncula, lângă Assisi) (it: San Francesco d'Assisi), întemeietorul Ordinului Fraților Minori (Ordo Fratrum Minorum, OFM), ordin călugăresc cunoscut sub numele de Ordinul franciscan, diacon, patron al Italiei.

Puține sunt personajele anului 1000 care se pot prezenta cu o biografie atât de bogată ca Francisc de Assisi, a cărui viață cunoștea la începutul anului 1300 câteva decade de vieți scrise de cei care l-au cunoscut nemijlocit sau într-un fel cumva mai mediat. Cu toate acestea cronologia sfântului nu este deloc clară. Iată pe scurt datele esențiale ale vieții sale, date tradițional acceptate sau preferate (chiar în urma studiilor critice atente)

Primii ani

Numele lui de botez era în realitate Ioan. Ioan-Francisc s-a născut în 1182, la Assisi, fiul lui Pietro Bernardone și a donnei Pica. La botez donna Pica și-a numit pruncul Ioan, tatăl însă – abia întors dintr-o călătorie de afaceri, cum era negustor de stofe, obiecte de artă și de bijuterii – renumește pruncul Francisc (foarte probabil, recunoștință pentru călătoria negustorească în Alsacia, Franța).

Anii tinereții zvăpăiate i-a împărtășit cu cei de-o vârstă cu el și de aceeași treaptă socială, participând chiar la ciocnirile armate ale comunei natale; astfel de ex. în 1202 cu ocazia războiului deschis între Perugia și Assisi. Armatele rivale dau piept în piept la Collestrada. Victoria este de partea peruginilor. Între assizienii luați prizoneri se numără și Francisc, rănit. Va rămâne prizonier de război la Perugia mai bine de un an. Către sfârșitul anului 1203, datorită bolii care se înrăutățea (considerat pe moarte?) și probabil pentru o frumoasă sumă de bani – răscumpărare plătită de Pietro Bernardone – a fost eliberat. Vindecat de boala îndelungă (prin 1204/1205), Francisc pare că a rămas pradă unei profunde neliniști interioare, mai ales cu privire la viitorul său.

Al 24-lea an al vieții sale (1205) înseamnă pentru Francisc și începutul convertirii: abandonarea prietenilor de mai înainte; o viață de rugăciune mai intensă; întâlnirea cu leprosul căruia îi sărută rănile; vocea lui Christos care-i vorbește din Răstignitul din bisericuța San Damiano; pelerinajul la Roma și prima experiență de sărăcie voluntară.

Convertirea și intuiția spirituală

Convertirea lui a însemnat o schimbare radicală a vieții. Izvoarele pun la originea acestei convertiri diferite evenimente: o reevaluare a propriei vieți ca urmare a bolii; un vis tainic în ajunul unei noi expediții militare spre sud, împotriva împăratului (visul de la Spoleto, în care Isus l-a întrebat: Francisc, ce este mai valoros să slujești Regele sau pe slujitorul regelui?); întâlnirea cu Răstignitul din bisericuța San Damiano (sf. Damian), unde Cristos Domnul i-a zis: Francisc, mergi și repară casa mea, care se ruinează; însuși Francisc, în Testament, amintește cauza convertirii sale, doar că el numește alt eveniment: întâlnirea cu leproșii și slujirea lor (Domnul mi-a dat mie, fratelui Francisc, să încep a face pocăință astfel: când eram în păcate mi se părea amar lucru să văd leproșii, și Domnul însuși m-a condus printre ei și cu ei am fost milostiv. Și îndepărtându-mă mai apoi de la ei, ceea ce mi se părea amar mi-a fost schimbat în dulceață a sufletului și a trupului. După aceea, am mai stat puțin și am ieșit din lume (Testament, scris 1226: . 110).

Urmează renunțarea la bunurile pământești și autodezmoștenirea, deoarece tatăl său era potrivnic noilor sale alegeri și, în schimbul luxoaselor haine de mai înainte, îmbracă „il saio” (zdreanța), haina celor mai săraci dintre săraci (acest saio este și originea tonacai franciscane); renovarea a trei bisericuțe (San Damiano, San Pietro della Spina și Porziuncola). După o scurtă ședere în mănăstirea San Verecondo din localitatea Vallingegno, se îndreaptă spre Gubbio, unde găsește ospitalitatea lui Giacomello Spadalonga iar el personal se pune în slujirea leproșilor din lazaretul de la Vittorina. În mod cert, toate acestea se petrec în 1206.

În 1208 Francisc este din nou la Assisi; în primăvară ascultă la Porțiuncola Evanghelia Liturghiei votive în cinstea Apostolilor. Auzirea acestui text evanghelic a cristalizat în el vocația apostolică și evanghelică, drept care s-a dedicat unei vieți de blândețe,de smerenie și de mărturisirea evanghelică directă („vivere secundum formam sancti Evangelii” = viețuirea conform formei de viață a sfintei Evanghelii); în chiar același an se adună în jurul său primii însoțitori ce au ales ca el și cu el sărăcia radicală și munca manuală ca mijloc de susținere: cererea pomenii era concepută ca un mod de a beneficia din „masa Domnului” numai în cazul în care el sau frații săi nu găseau, din muncile umile, plată suficientă ca să supraviețuiască; în felul acesta s-a format nucleul Primului Ordin Franciscan.

Prima regulă a cestei fraternități a fost aprobată oral în 1210 de papa Inocențiu al III-lea, care după mai multe ezitări i-a îngăduit lui Francisc și fraților săi posibilitatea de a predica (activitate de la care – în mod tradițional – laicii erau excluși).

În 1212 grupului lor li s-a unit și Clara de Assisi (avea pe atunci doar 18 ani), care a pus bazele unei experiențe feminine asemănătoare.

Apariția Ordinului: misiunea și tensiunile interne

După 1210 Francisc a accentuat tonul misionar al activității sale, dând naștere unei vaste opere de predicare itinerantă (mai întâi în Italia centrală), primind în Ordin un număr tot mai mare de frați, astfel încât – în 1219 – a juns să plinească o misiune de mărturie evanghelico-profetică pe lângă Sultanul Abd al-Malik (o misiune concepută în mod total divers și opus logicii cruciadelor, care pe atunci erau în toi).

Ascultarea și sărăcia, simplitatea și refuzul oricărui privilegiu, umilința și egalitatea între oameni au rămas temele fundamentale ale mesajului său de reînnoire spirituală, care de fapt a devenit și un sistem al reînnoirii Bisericii, chiar dacă Francisc nu avea direct în vedere o astfel de reformă: atitudinea lui a fost întotdeauna de mare discreție și el respectuos față de ierarhia bisericească, chiar și atunci când îi simțea modelele stranii și străine.

Această perioadă a fost însă semnată și de tensiuni puternice atât printre frații săi (care-l urmau) cât și între ei și curia romană, care, în ascultare, le cerea să preia una din formele de viață călugărească deja existente. Francisc dorea cu toată puterea sa să se ferească de tot ceea ce ar fi putut să-i confere un privilegiu oarecare, iar haina clericală și cea călugărească erat în totală contradicție cu idealul său de a fi cel mai mic dintre cei mici. Reticența curiei, pe de altă parte, provenea din prudență întrucât evoluțiile ne-ortodoxe (sau chiar eretice) a acestor mișcări pauperistice ale vremii erau reale și puternice.

Din ascultare, Francisc a acceptat o astfel de viață, deși voia să păstreze cât mai mult revelația originară a viețuirii evanghelice între cei mai neînsemnați. Din acest motiv nici n-a voit să primească călăuzirea directă a Ordinului, care – ușor-ușor – prindea viață ca urmare a aprobării regulei așa-zise Regula bullata, scrisă cu consulența cardinalului Ugolino, în 1223.

Stigmatele

În septembrie 1224, pe muntele Verna, în Casentino, Francisc a primit stigmatele. A murit doi ani mai târziu, epuizat de boală și apropape orb. Înainte de a muri, însă (pe 3/4 octombrie 1226) a lăsat lumii unul dintre cele mai profunde imne atât ale literaturii cât și ale religiei: Cântarea fratelui soare, sau cum mai este cunoscută Cântarea făpturilor. Simțind moartea foarte aproape și-a exprimat două dorințe: să fie anunțată doamna Iacoba (pe care de altfel o numea „fratelo Iacoba”) care să-i aducă un fel de prăjituri pe care le pregătea ea și care îi plăceau lui Francisc; a doua dorință a fost, mai întâi, să fie îmbrăcat cu un „saio” de împrumut, mai apoi însă s-a răzgândit și a cerut să fie pus gol-goluț pe pământul gol.

 Scrierile

Francisc a lăsat vreo treizeci de scrieri, scurte de altfel, scrise în dialectul umbrian. În afară de cele două Regului monastice (prima ne aprobată de papă din cauza austerității prea mari, cea de-a doua aprobată și care constituie și azi baza Ordinului Franciscan), între scrierile sale sunt „Admonitiones”, 10 scrisori, „Salutatio virtutum” (Omagiul virtuților), Laudes, o Salutatio B. Virginis (Omagiul Preacuratei Fecioare) și, în sfârșit, acea bijuterie a literaturii medievale și universale: Cântarea fratelui soare, un minunat imn de laudă adresat lui Dumnezeu Creator.

Pentru înțelegerea nealterată a mesajului și carismei sale, textul fundamental este scurtul Testament, datat în 1226, în ultimele zile ale vieții.

Întemeietorul ordinului franciscanilor

Desi a exagerat virtutile saraciei si ignorantei, Sfântul Francisc a dat o noua vigoare crestinismului, readucând spiritul lui Hristos în aceasta credinta. La moartea sa, ordinul creat de Francisc numara aproximativ cinci mii de membrii si se raspândise deja în Ungaria, Germania, Anglia, Franta si Spania.

Sfântul Francisc a fost fiul lui Pietro de Bernadone, un negustor bogat din Assisi, si a unei frantuzoaice, Pica. Crescut într-una dintre cele mai frumoase regiuni ale Italiei, Umbria, Francisc a învatat italiana si franceza de la parintii sai, iar latina de la preotul parohiei. Se stie ca nu si-a terminat studiile si ca a intrat de foarte tânar în afaceri alaturi de tatal sau. Francisc s-a dovedit a fi mai abil în a cheltui banii decât în a-i face. Era cel mai bogat tânar din oras si cel mai generos, motiv pentru care prietenii se îngramadeau în jurul lui. Uneori îi placea sa se îmbrace în vesmintele pestrite pe care le purtau menestrelii vremii respective. Cu toate ca era un flacau aratos, cu parul negru si ochii asisderea, cu chip placut si voce melodioasa, cei dintâi biografi ai sai sustin ca nu a avut niciodata vreo relatie apropiata cu sexul opus, dar opiniile acestor biografi, dincolo de faptul ca îl nedreptatesc pe Francisc, sunt, se pare, departe de realitate.

Calea armelor si calea credintei

În 1202, Francisc a luptat în armata celor din Assisi împotriva Perugiei, a fost luat prizonier si a petrecut un an într-o captivitate meditativa. În 1204, s-a înrolat voluntar în armata papei Inocentiu al III-lea. La Spoleto, în timp ce zacea la pat cuprins de friguri, i s-a parut ca aude o voce întrebându-l: „De ce l-ai parasit pe Domnul în favoarea slugii, pe Print în favoarea vasalului?” Dupa ce si-a revenit, a renuntat la cariera armelor si s-a întors la Assisi, urmând porunca vocii pe care o auzise.

Francisc s-a simtit tot mai putin atras de afacerile tatalui sau si din ce în ce mai mult de religie. Lânga Assisi se afla o micuta capela a Sfântului Damian. În februarie 1207, în timp ce se ruga acolo, i s-a parut ca îl aude pe Hristos adresându-i-se de undeva din altar si spunându-i ca trebuie sa îsi accepte viata si sufletul ca pe o jertfa adusa Bisericii. Din acel moment, s-a consacrat unei noi existente. I-a oferit preotului capelei toti banii pe care îi avea asupra lui si s-a întors acasa. Dupa câteva zile s-a întors la capela si a petrecut o vreme acolo în post si rugaciuni. Tatal sau i-a reprosat ca este pacat de banii cheltuiti pentru cresterea lui si i-a poruncit sa paraseasca orasul. Francisc si-a vândut lucrurile personale; o parte a banilor obtinuti din vânzari i-a dat-o tatalui sau, iar o parte a destinat-o finantarii capelei.

Francisc a luat hotarârea sa predice Împaratia cerurilor si sa nu posede nici un bun material. În primavara anului 1209, înfruntând de multe ori batjocura oamenilor, s-a asezat în piatetele din Assisi si din orasele apropiate si a început sa predice „evanghelia saraciei si a lui Hristos”. Revoltat de goana, lipsita de orice scrupule, dupa înavutire ce domina epoca, si socat de bogatia si luxul anumitor clerici, Francisc înfiera banul, socotindu-l un demon si un blestem, îndemnându-i în acelasi timp pe credinciosi sa renunte la averi în favoare saracilor.

Întemeierea ordinului franciscanilor

Cei mai multi dintre contemporanii lui îl catalogau ca pe un biet nebun al lui Hristos, dar doisprezece barbati s-au aratat dispusi sa îi urmeze doc-trina si felul de a trai. Si-au confectionat sutane maronii si si-au construit colibe din nuiele si din ramurile copacilor. Discipolii lui Francisc nu purtau înca numele de franciscani; îsi spuneau fratres minores, calugari (frati) minori sau minoriti; calugari, întrucât erau mai curând frati decât preoti si minori, deoarece se considerau cei mai umili slujitori ai lui Hristos. Acestia trebuiau sa se socoteasca subordonatii chiar si a celui mai de jos preot din ierarhia Bisericii si sa sarute mâna oricarui preot pe care-l întâlneau. Foarte putini dintre adeptii lui Francisc erau hirotoniti; Francisc însusi nu a fost niciodata mai mult decât un simplu diacon. În mica lor comunitate, munceau cot la cot. Studiul in-telectual nu era încurajat; în opinia lui Francisc, cunoasterea seculara nu servea decât la acumularea de bogatii si la dobândirea puterii. „Omul are atâta cunoastere câta pune în aplicare”, afirma Francisc.

Viitorul sfânt considera ca minoritii nu trebuiau sa posede nici macar o carte, nici macar o psaltire. A-mintirea vietii sale de odinioara, petrecuta în fel si fel de placeri, îl urmarea obsesiv, ca un pacat. Uneori chiar se întreba daca Dumnezeu îl va ierta vreodata pentru pacate sale trecute. Între timp, din ce în ce mai multi oamenii au început sa fie convinsi de sfintenia lui. Înca din timpul vietii lui au început sa circule legende despre el. Unii povesteau cum un tânar calugar l-a vazut pe Francisc stând de vorba cu Hristos si cu Fecioara Maria. Altii îi atribuiau o sumedenie de miracole si îi aduceau la el pe cei suferinzi si pe cei „posedati” ca sa îi vindece. Marinimia lui devenise o legenda si se spune ca nu suferea sa vada pe cineva mai sarac decât el. Francisc se simtea înrudit senzorial cu toate fiintele vii si admira atât de mult focul încât nu îi venea sa stinga nici o lumânare. Tinea predici pasarilor si acestea îl ascultau. Aflând ca avea nevoie de încuviintarea papei pentru a întemeia un nou ordin religios, însotit de cei doi-sprezece discipoli ai sai, Francisc s-a dus la Roma, în anul 1210, si i-a prezentat lui Inocentiu al III-lea ce-rerea sa precum si regulamentul ordinului. Papa a acceptat cererea de întemeiere a noului ordin monastic si adeptii lui Francisc au primit de la benedictinii de pe Muntele Subasio, din apropiere de Assisi, capela Sfânta Maria Îngerilor.

 „Un simplu calugar” devine sfânt

În 1220, Francisc a renuntat la conducerea ordinului si si-a rugat fratii sa îsi aleaga un alt conducator; din acel moment, el s-a considerat un simplu calugar. Un an mai târziu, nelinistit de înmuierea disciplinei stabilite de regulamentul initial, cel din 1210, Francisc a introdus o noua regula – faimosul sau „Testament” – care intentiona sa întareasca respectarea juramântului de saracie. Papa Honorius al III-lea a revizuit substantial regulamentul, îndulcindu-i prevederile. Resemnat si smerit, Francisc s-a dedicat unei vieti si mai solitare, de contemplatie, ascetism si rugaciune. În intensitatea evlaviei si a imaginatiei sale, i-a vazut în repetate rânduri aievea pe Hristos, pe Maria si pe apostoli. În 1224, a parasit pentru o vreme Assisi însotit de trei discipoli si s-a izolat într-o coliba singuratica, deasupra unei prapastii adânci pe Muntele Verna, lânga Chiusi. În timpul unei vizite la manastirea Sfintei Clara, a orbit complet. În urma îngrijirilor primite la ma-nastire si-a recapatat partial vederea, suficient cât sa poata porni într-o noua calatorie de predici. A murit la 3 octombrie 1226, la doar patruzeci si cinci de ani, stingându-se din viata în timp ce intona un psalm. Doi ani mai târziu, Biserica l-a trecut în rândul sfintilor. „Evanghelia saraciei si a nestiintei de carte, propovaduita de el, nu putea fi acceptata decât de o mica minoritate; Europa se încapatâna sa parcurga zbuciumata parabola a bogatiei, stiintei, filozofiei si îndoielii. Cu timpul, chiar si regulamentul la a carui modificare Francisc consimtise în cele din urma si-a pierdut mult din rigoarea initiala. Într-un regim de austeritate ceva mai blând, calugarii minoriti au atins în anii 1280 cifra de doua sute de mii, în opt mii de asezaminte. Au devenit predicatori elocventi, iar exemplul oferit de ei a fost urmat ulterior de clerul secular, care a început sa predice tot mai des, obicei rezervat pâna atunci doar episcopilor. La un veac dupa moartea lui Francisc, cei mai fideli urmasi ai sai erau arsi pe rugul Inchizitiei”, sustine Will Durant în monumentala sa lucrare Civilizatii istorisite. În timp, pe masura ce ordinul franciscanilor a crescut, el a devenit tot mai centralizat sub un general numit de papa.

Expansiunea ordinului franciscanilor

Imediat dupa înfiintarea lui, ordinul franciscanilor s-a înmultit cu rapiditate si, spre marea bucurie a lui Francisc, chiar si o tânara bogata, de optsprezece ani, Clara din Sciffi, i-a cerut permisiunea de a întemeia un al doilea ordin al Sfântului Francisc, pentru femei (în 1212), ca a purtat numele de „Saracele Clarei”. Parasindu-si caminul, Clara a prestat juramântul saraciei, castitatii si supunerii si a devenit stareta unei manastiri franciscane, construite în preajma capelei Sf. Damian. În 1221, s-a format în rândul laicilor un al treilea ordin al Sfântului Francisc – tertiarii – care, desi nu erau obligati sa respecte regulamentul franciscan în totalitate, îsi doreau sa îl respecte cât mai mult cu putinta, traind în continuare „în lume”, si ajutând primul si al doilea ordin, prin munca si actele lor de caritate. Deveniti tot mai numerosi, franciscanii au început sa îsi predice doctrina în orasele din Umbria, raspândindu-se apoi treptat si în alte provincii din Italia. Franciscanii abordau destul de putin probleme de natura teologica; de asemenea, nu le cereau ascultatorilor lor sa practice castitatea, saracia si supunerea cu aceeasi strictete cum o faceau ei însisi prin juramânt.

Calatoriile misionare ale Sfântului Francisc

În timpul calatoriilor sale misionare prin Italia, Francisc s-a îmbolnavit de malarie, fapt care avea sa-i atraga o moarte prematura. Încurajat de succesul avut în Italia si cunoscând destul de putine lucruri despre Islam, Francisc s-a hotarât sa porneasca spre Siria pentru a-i converti pe musulmani. În 1212, s-a îmbarcat într-un port italian, însa o furtuna i-a aruncat nava pe coasta dalmata, silindu-l sa se întoarca în Italia. O legenda relateaza ca, în acelasi an, s-a dus în Spania pentru a-i converti pe mauri; însa abia ajuns acolo s-a îmbolnavit atât de rau încât discipolii au fost nevoiti sa îl aduca înapoi în Assisi. O alta relatare, destul de putin demna de crezare, ni-l prezinta în Egipt; ni se spune ca a intrat în tabara musulmanilor care se luptau cu cruciatii la Damietta si s-a oferit sa treaca prin foc daca sultanul îi promitea ca va adopta crestinismul împreuna cu trupele sale, în cazul în care Francisc n-ar fi suferit nici o arsura. Sultanul a refuzat, dar i-a oferit o escorta pentru a ajunge cu bine în tabara crestina. Îngrozit de furia cu care soldatii lui Hristos au masacrat populatia musulmana dupa capturarea Damiettei, Francisc s-a întors dezamagit si bolnav în Italia. Se spune ca malariei i s-a adaugat în Egipt o infectie la ochi, care în anii urmatori avea sa îi afecteze grav vederea. 

Sursa: Gazeta de Cluj

Ordinul Franciscanilor

Ordin compus din 3 subordine:

·         1. Minoriti, fondat in anul 1209 in Italia de catre calugarul Francisco de Assisi (numele adevarat: Giovanni Bernardone). Subdivizat la rândul sau in:

a) Franciscani (port: sandale, rasa maro, gluga),
b) Franciscani Conventuali (port: rasa neagra, grie, gluga),
c) Capucini (port: sandale, rasa de culoare maro, gluga, barba), toate independente, dar având ca numitor comun o lege din anul 1223. Telul: respectarea evangheliilor prin: viata ascetica, modestie, munca misionara. Subordinele Franciscanilor si Capucinilor sunt cele mai importante asociatii calugaresti catolice actuale. Franciscanii si Capucinii au jucat din pacate un rol nefast in timpul oprimarilor inchizitiei medievale.

• 2. Calugarite clarisiene, fondat in 1212 de Clara de Assisi si Francisco de Assisi.>
• 3. Fratii laice: activeaza in domeniul ingrijirii bolnavilor, in institutii de educatie si in diverse congregatii.

Ordinul Minoriţilor (Fraţi Conventuali)

Ordinul Minoriţilor, grupare religioasă care revendică un imobil din Centrul Vechi al Băii Mari, îşi are sediul în... Ungaria. Singura legătură cu Transilvania este faptul că la Arad activează cinci călugări. Instanţele de judecată trebuie să analizeze acum dacă gruparea maghiară poate revendica imobile pe teritoriul statului român. Una dintre cele mai importante clădiri din Centrul Vechi al Băii Mari, un patrulater mărginit de str. Crişan, Teatrul Municipal şi Piaţa Păcii, a fost revendicat de un ordin religios, care a deţinut imobilul, în prima jumătate a secolului trecut. În anul 1952, datorită faptului că nimeni nu depusese declaraţii de impozit pentru clădire, ea a fost preluată de statul român, printr-o sentinţă a Tribunalului Popular al oraşului Baia Mare, imobilul neavând stăpân. Anumite părţi ale imobilului au primit o destinaţie publică (spaţii comerciale, internat şcolar, sedii ale unor instituţii de stat), iar altele au fost închiriate ca spaţii de locuit. După revendicarea imobilului, în 2003, s-au ridicat o serie de probleme juridice privind acest caz. În primul rând, apartamentele închiriate de Municipalitate fuseseră vândute foştilor chiriaşi, încă din 1998. Ori, în acest caz, acele contracte de vânzare – cumpărare trebuie mai întâi anulate. În al doilea rând, s-a pus problema identităţii juridice a celor care revendică spaţiile. Apărătorii juridici ai proprietarilor au invocat lipsa calităţii procesuale a Ordinului. Sentinţele au fost contradictorii. Unele instanţe au dat câştig de cauză proprietarilor, altele, Ordinului.  Principala problemă cu care s-au confruntat judecătorii a fost aceea privind continuitatea existenţei Ordinului Minoriţilor după 1950, în Baia Mare, unde au rămas doar doi – trei călugări. Acum Ordinul are sediul la Arad, iar în Baia Mare nu mai are activitate. Am pornit pe firul acestei poveşti, pentru a afla mai multe despre Ordinul Minoriţilor şi locul lor în cadrul Bisericii Romano – Catolice. Ordinul Franciscanilor cuprinde trei mari ramuri: Fraţii Minori, Fraţii Minori Conventuali şi Fraţii Minori Capuccini. Consultând baza de date oferită pe internet de cele trei ordine religioase, nu am găsit referiri privitoare la România decât în ceea ce priveşte Fraţii Minori Conventuali. Practic, acesta este singurul ordin franciscan care are o acoperire şi pe teritoriul ţării noastre. Mai departe, am aflat site-ul oficial al Ordinului Fraţilor Minori Conventuali, cu sediul la Roma, unde am căutat link-ul privind Provincia România. Accesând acel site, am observat că Provincia "Sfântul Iosif" din România nu are nicio legătură cu Ardealul, cu atât mai puţin cu Aradul, acolo unde se află sediul Ordinului ce revendică imobilul din Baia Mare. Ne-am întrebat atunci care este apartenenţa Ordinului din Arad, dacă el nu este cuprins în Provincia România. Tot pe site-ul oficial al Minorilor Conventuali am găsit ceea ce căutam. În ceea ce priveşte Aradul, el face parte din Provincia Ungaria şi Transilvania. Deci nu România! Practic, Provincia "Sfânta Elisabeta" a privit minoriţii din Ungaria şi, implicit, cei din Ardeal, pe vremea când acesta era sub dominaţia maghiară. În acest context, rămâne de analizat dacă un ordin religios cu sediul în Ungaria poate emite pretenţii asupra unor proprietăţi româneşti pe care nu le-a folosit timp de aproape 70 de ani. Un ordin a cărui personalitate juridică este pusă sub semnul întrebării. Vom vedea ce va decide instanţa de judecată. În Transilvania, averile bisericeşti ale cultelor (inclusiv cel romano – catolic), constând în biserici, locuinţe, clădiri diverse, terenuri etc, sunt, în mare parte, constituite din danii regeşti, fiind proprietate publică, în sensul destinaţiei acesteia şi nu o proprietate bisericească sau a unei comunităţi. În general, proprietăţile cultelor religioase au fost obţinute din banii statului, nu numai în Transilvania, dar şi în celelalte regiuni ale Europei unde acestea au avut activitate. Spre exemplu, în Ungaria, problema proprietăţilor ordinelor călugăreşti a fost rezolvată în sensul restituirii doar a lăcaşurilor de cult şi nu a altor imobile folosite în trecut de acesta. Pe de altă parte, ordinele călugăreşti nu au avut personalitate juridică în sensul legii, ele fiind doar beneficiare ale uzufructului şi nu proprietare de imobile. Chiar dacă în Cărţile Funciare ele figurează pe foaia de proprietate, imobilele au fost ale statului. Acest lucru este dovedit de modul în care în Ungaria, spre exemplu, a fost tratată problema retrocedării imobilelor către ordinele călugăreşti.

"Îndemnul de la Roma"

Sediul Ordinului Fraţilor Minori Conventuali, provincia Ungaria şi Transilvania, este în Ungaria, la Miskolc. În cadrul său activează 16 persoane, conduse de un ministru provincial, pe nume Zsolt Kalna. Reprezentantul Ordinului, la Arad, este vicarul provincial Rober Blensi. Acesta ne-a declarat că nu ştie prea multe despre procesele aflate pe rol, el fiind numit recent în funcţie. "Pot să vă spun doar că în CF, Ordinul Minoriţilor apare ca proprietarul imobilului. Acum, noi trebuie să dovedim că suntem continuatorii acelui Ordin. În Baia Mare nu mai există nimeni din partea noastră, singurii din Transilvania fiind la Arad. Suntem 5 persoane. Evident, proprietatea nu este a noastră, ca persoane fizice, ci a Ordinului Fraţilor Minori, cu sediul la Roma. Pentru că noi am fost îndemnaţi de reprezentanţii de la Roma să continuăm demersurile pentru revendicarea imobilelor", a declarat vicarul Robert Blensi. Acum ne-am lămurit. Practic, conducerea de la Roma a Ordinului, vizează obţinerea a cât mai multe imobile în Transilvania. Dacă în alte părţi nu s-a putut... Măcar aici.

Sursă: www.stirilocale.ro şi www.pdlbaiamare.ro

Una dintre problemele cele mai complexe care au tulburat relatiile romano-maghiare, in perioada de dupa Revolutie, a fost si a ramas aceea cererilor de retrocedare a unor imobile de catre cultele religioase maghiare (Status romano-catolic din Transilvania), si de catre Ordine calugaresti catolice maghiare. Problemele ridicate de aceste cereri de retrocedare sunt multe si sunt prezente in principalele orase ardelene. Si Baia Mare se confrunta cu mai multe astfel de probleme. Poate cel mai spectaculos caz este imobilul din Centrul Vechi, denumit si Casa Minoritilor.

Toate aceste revendicari au venit in ultimii ani datorita modificarii Legii cultelor si aparitiei legilor proprietatii. Daca in cazul retrocedarilor de paduri sau terenuri arabile lucrurile se indreapta incet, dar fara cale de intoarcere, spre o rezolvare a celor care au fost proprietari, in cazul revendicarilor acestor ordine calugaresti bulibaseala este mare, iar reglementarile legale mai mult incurca decat sa descurce. Gurile rele afirma ca interesele sunt foarte mari fata de cladirile, terenurile si bunurile mobile cerute. In multe din orasele ardelene au fost revendicate zeci de cladiri. Procesele sunt greu de finalizat si din cauza influentelor politice. Multi vorbesc de nucleul dur al UDMR, unul din vectorii acestor revendicari. Sigur, unele din cereri sunt justificate, in alte cazuri, insa, situatia este pe cat de complexa, pe atat de complicata. Asa este si in Baia Mare. Un caz care poate fi exploziv daca va avea un final nefericit pentru cei care sunt actualii proprietari.

Fratii Minori Conventuali

Conform unui act emis in 2006 de ministrul general al Fratilor Minori Conventuali, cu sediul la Roma, in Transilvania exista o provincie religioasa numita Sfanta Elisabeta, cu centrul la manastirea romano - catolica din Arad. Ea are in componenta manastirile din mai multe localitati ardelene, inclusiv pe aceea din Baia Mare, si face parte din Ordinul Fratilor Minori Conventuali, care a luat nastere printr-o bula pontificala a Papei Urban al VIII-lea, din 1627. Radacinile istorice ale acestui ordin sunt si mai vechi, el constituindu-se pe bazele Ordinului Calugarilor Franciscani, infiintat in cadrul Bisericii Romei inca din 1147, tot printr-o bula papala, pentru prima data in Franta Evului Mediu. Pe teritoriul Transilvaniei, Ordinul Fratilor Minori a detinut de-a lungul timpului, cu titlul de posesie, numeroase imobile, prin vointa exclusiva a imparatilor suverani. In Baia Mare, unul dintre cele mai importante imobile detinute de Minori a fost una dintre cladirile din Centrul Vechi al orasului, in a carei aripa estica isi are acum sediul Directia de Venituri a Primariei Baia Mare, pe str. Crisan. Este vorba de un patrulater marginit de Teatrul Dramatic si Piata Pacii, al carui colt se afla in imediata apropiere a Hotelului Minerul. In 1952, printr-o sentinta civila emisa de Tribunalul Popular al orasului Baia Mare, in baza unui Decret datand din 1951, imobilul a fost trecut legal in proprietatea statului, dupa ce acesta a fost incadrat in categoria bunurilor fara stapan. In fapt, la fel cum s-a intamplat cu mai multe culte religioase sau organizatii ce au apartinut acestora, Ordinul Minoritilor si-a incetat existenta, iar datorita faptului ca in anul 1952 nimeni nu depusese declaratii de impozit pentru cladirea respectiva, ea a fost preluata de Statul Roman. Dupa aceea, imobilul, a carui destinatie de baza era aceea de casa de locuit, a fost atribuit unor chiriasi. Dupa 1990, imobilul nu a fost revendicat si, prin urmare, in 1997, Primaria, prin Serviciul Public de Administrarea Patrimoniului Local si Utilitati (fosta SC GAMA RA) a initiat un demers de vanzare a apartamentelor respective, catre chiriasii de la vremea aceea, in baza Legii 112 din 1995.

Calugari in tatonare

Toate bune si frumoase, pana dupa 2000, cand au inceput sa-si faca aparitia si primele persoane interesate de revendicarea cladirii respective. Conform spuselor celor care locuiesc in apartamentele de la etaj, in urma cu cativa ani, imobilul a fost vizitat de doua fete bisericesti care s-au recomandat a veni din partea Ordinului Minoritilor, ce s-au aratat interesate de starea de fapt si de drept a cladirii. Apoi, timp de cativa ani, liniste deplina. Nimeni nu a mai auzit de calugarii minoriti. Insa, in 2003, Ordinul Minoritilor a revendicat cladirea si a deschis o serie de procese cu actualii proprietari ai apartamentelor. Din totalul de 12 familii care locuiesc in complexul de cladiri de pe str. Crisan, 9 au fost chemate in instanta. Care a fost motivul pentru care trei dintre acestea au fost omise nu se stie. Cert este ca a inceput o serie intreaga de procese, care de care mai ciudat solutionate. De parca nu ar fi fost vorba de acelasi imobil si de acelasi tip de contracte, instantele de judecata au dat, dupa caz, solutii contrare. Unii magistrati au inteles ca imobilul nu poate fi retrocedat, iar altii au inteles contrariul. Insa, pana acum, doar cateva din familii au obtinut sentinte definitive si irevocabile, prin care li se recunoaste dreptul de proprietate asupra apartamentelor cumparate. Cele mai multe se afla inca in litigiu, in diferite faze ale procesului civil, dupa ce au pierdut sau au castigat in prima instanta. Mai trebuie mentionat si faptul ca o buna parte din fostii chiriasi sunt persoane in varsta si unii nu au avut posibilitatea angajarii unui aparator legal. Foarte multi dintre cei care locuiesc acolo sunt exasperati de aceste procese prin care trebuie sa-si apare dreptul de proprietate, dupa ce Primaria le-a vandut prin contracte autentice acele apartamente.

A fi sau a nu fi

Magistratii baimareni au fost confruntati cu un caz dificil, avand de analizat mai multe aspecte privind actiunea inaintata de Ordinul Minoritilor. La o analiza mai atenta s-a constatat ca ea nu poate fi admisa din mai multe motive. Vom lua una dintre sentintele date, desprinzand cateva elemente care ridica semne de intrebare asupra veridicitatii celor pretinse de respectivul ordin calugaresc. In primul rand, actiunea in instanta a fost introdusa de Ordinul Minoritilor (fara a se specifica adresa vreunui sediu), in timp ce din actele depuse de avocatul numit de acestia in instanta, reiese ca singura formatiune religioasa recunoscuta de Ministerul Cultelor si Culturii ce are legatura cu minoritii este Ordinul Fratilor Minori Conventuali “Provincia Sf. Elisabeta”, parte componenta a Episcopiei Romano – Catolice de Timisoara. Instanta a cerut in mod expres solicitantilor sa dovedeasca faptul ca intre cele doua entitati exista o identitate, insa pana acum acest lucru nu a fost dovedit. Apoi, s-a pus problema personalitatii juridice a Ordinului. La mijlocul secolului trecut, adica perioada infiintarii sale ca persoana juridica (dupa cum pretind reprezentantii sai), era in vigoare o lege din 1924, referitoare la persoanele juridice. Conform acesteia, in termen de 6 luni, aveau obligatia de a comunica tribunalului din circumscriptia in care se aflau actele care au stat la baza dobandirii statutului de persoana juridica. Insa, in cazul Ordinului Minoritilor, aceste acte nu exista, pentru ca respectivii calugari nu s-au inregistrat niciodata ca persoana juridica de drept privat, ei functionand doar in virtutea legilor bisericesti. Prin urmare, nici actualul Ordin al Minoritilor, chiar daca ar fi continuatorul de drept al celui ce a activat de secole in Transilvania, nu poate avea personalitate juridica, el nefiind constituit conform legii. Deruta magistratilor In alta ordine de idei, cererea de revendicare depusa pentru imobilul in cauza in 2003 este facuta in numele Parohiei Romano – Catolice Satu Mare, desi Ordinul Minoritilor este o parte componenta a Episcopiei Romano – Catolice Timisoara. Asadar, nu s-a revendicat in numele cui trebuia. De asemenea, conform legii invocate acum de Ordinul Minoritilor, niciun ordin calugaresc nu putea functiona decat in cadrul unei manastiri, fara a putea avea o independenta si o personalitate juridica. Toate acestea arata faptul ca Ordinul Minoritilor nu are personalitate juridica si nu poate revendica imobilul respectiv. Desi, unii magistrati baimareni (faptul ca sunt de etnie maghiara are vreo importanta?) au decis ca ordinul are o asemenea personalitate, insa fara a motiva in vreun fel sau altul aceasta afirmatie. Insa, chiar si in lipsa acestor inconveniente, Ordinul Minoritilor nu poate pretinde retrocedarea imobilului pentru un motiv pe cat de simplu, pe atat de usor de dovedit. Desprindem un fragment dintr-o sentinta a Tribunalului Maramures, din octombrie, 2006: “Imobilul inscris in CF nr. 9359 Baia Mare a fost inscris initial ca si casa de locuit, in CF nr 405. Acest imobil, impreuna cu celelalte, a fost inscris cu titlu de posesiune faptica sub numarul 509/20 decembrie 1870, in favoarea Ordinului Minoritilor Baia Mare. Ori posesiunea, ca stare de fapt, nu se confunda cu proprietatea, care constituie un drept. In mod indubitabil, asupra acestui imobil, respectivul ordin nu a avut intabulat un drept de proprietate”. Deci actele de Carte Funciara spun altceva, imobilul nu a fost proprietatea Ordinului Minoritilor, ci calugarii l-au avut doar in posesie. Acest aspect ar trebui sa elucideze definitiv problema imobilului de pe str. Crisan si sa o transeze in favoarea celor care au cumparat apartamentele. Insa, la fel cum s-a intamplat in multe alte localitati din Transilvania, este foarte posibil ca si in cazul acestei cladiri, cei care o revendica sa aiba castig de cauza, chiar daca sunt acte care dovedesc faptul ca nu au dreptul de a cere reconstituirea dreptului de proprietate asupra lor. Cine sunt minoritii revendicatori? In cursul investigatiilor noastre am incercat sa aflam cine sunt, de fapt, cei care revendica imobilul. Am reusit doar atat – Ordinul Minoritilor, cu sediul la Arad. O entitate greu de definit si de gasit, pentru ca in Baia Mare nu exista nici un reprezentant al acestor calugari, cu exceptia unui avocat maghiar, in persoana lui Feher Miklos, care ii apara in instanta. Insa, acesta s-a aratat suficient de ocupat in cursul saptamanii trecute, propunandu-ne o intalnire peste cateva zile, adica dupa aparitia materialului nostru. La Baia Mare nu exista o parohie romano – catolica (cea mai apropiata fiind la Satu Mare), ci doar protopopiat. Am luat legatura cu protopopul Josef Lieb, care ne-a explicat ca solicitantii sunt urmasii de drept ai calugarilor minoriti, iar ca actiunea taraganeaza datorita faptului ca dosarul nu este complet. “Ordinul Minoritilor sau al calugarilor franciscani a existat de multa vreme in Transilvania. In 1952, ei au fost interzisi de lege si au parasit Baia Mare, cu exceptia a doi calugari, care au locuit pana in anii ‘80, in cladirea de pe str. Crisan. Tot atunci, a aparut o lege prin care imobilele ce nu aveau proprietar erau trecute in proprietatea statului. In anii ‘90, apartamentele au fost instrainate catre chiriasi. Statul a fost cel ce a gresit, pentru ca a stiut ca nu se poate vinde si totusi a vandut. Acum, procesele treneaza pentru ca dosarul de revendicare nu este complet. In momentul intabularii, in Cartea Funciara s-au trecut anumite date gresite, care trebuie acum corectate. Din ceea ce stiu eu, minoritii nu doresc sa ocupe apartamentele cumparate deocamdata, asta nu inseamna ca nu le vor revendica. Ei doresc acum aripa din cladire care nu este locuita, acolo unde a fost internatul. Acea latura este foarte degradata. Stiu de la seful acestor calugari cu sediul in Arad ca ar avea bani pentru a repara latura de casa nelocuita”, a afirmat protopopul Lieb Josef. Disperare Este greu de priceput cum statul, printr-o autoritate administrativa locala, respectiv Primaria Baia Mare, a instrainat un imobil (intabulat pe Statul Roman conform dispozitiilor legale in vigoare la acea data), dupa care, acelasi Stat Roman, prin intermediul unor magistrati, revine si dispune anularea contractelor, dand castig de cauza celor care au detinut candva cladirea. Practic, institutiile statului isi anuleaza reciproc actele emise. Trecand dincolo de aspectele juridice, situatia actuala a celor care locuiesc in imobilul de pe str. Crisan este disperata. Cei mai multi nu stiu ce o sa se intample. Oamenii si-au cheltuit banii pentru achizitionarea unor imobile, iar acum risca sa le piarda. Acestia acuza Primaria Baia Mare, respectiv serviciul condus de directorul Calin Coros, de situatia creata. Zilele trecute, am stat de vorba cu mai multi cetateni ce locuiesc in acel imobil. Acestia ne-au declarat ca nu inteleg ce se va intampla cu imobilul, dar perspectivele nu le sunt din cele mai favorabile. “Eu locuiesc aici de 35 de ani. Dupa Revolutie, prin ‘97 – ‘98, familia a dobandit apartamentul prin contract de vanzare – cumparare, dupa ce am primit instiintare ca putem cumpara casele. Anul trecut, am ajuns in instanta, dupa ce apartamentul a fost revendicat. Ai mei nici nu stiu ce sa mai faca si sunt foarte aproape sa cedeze psihic. Am inteles ca legat de aceasta cladire sunt tot felul de interese si ca noi suntem prea mici pentru acest razboi, imobilul fiind vizat de o serie de investitori, pentru ca Ordinul Minoritilor nu dispune de fondurile necesare pentru reabilitarea sa”, a declarat Claudiu T., unul dintre cei care locuiesc in cladire.

Ciprian DRAGOŞ

Nicolae TEREMTUŞ

miercuri, 12 septembrie 2007

Sursa: gazzetarul

Chiuzbaia vatra de spiritualitate, leagăn şi scut de apărare

În anul 1452 guvernatorul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, solicită cota de minereu şi vine personal la Baia Sprie , unde găseşte la biserică o orgă renumită pe care o apreciază cu multă pasiune. El cumpără această orgă în contul minereului ce trebuia să-l dea minerii din oraşul Baia Sprie. Pe lângă aceasta aduce hotărârea ca minerii să fie scutiţi de impozite. Pentru această orgă stăpânirea a renunţat la ,,urbura regală în aur” şi a donat-o pentru construirea bisericii catolice din Baia Sprie. Orga este dusă la cetatea Joja. Urgia dezastrului din Primul Război Mondial distruge complet această orgă împreună cu cetatea care arde până în temelii. (6). Înainte de moartea lui Iancu de Hunedoara, pe la anul 1455 satele de mineri Chiuzbaia şi Cavnicul sunt trecute sub dominaţia oraşului Baia Sprie care pune stăpânire pe minereul celor două localităţi. De la această dată şi până în anul 1848, Chiuzbaia duce o luptă continuă cu oraşul Baia Sprie. Topitoriile din Chiuzbaia funcţionau cu multe secole în urmă. Ele sunt amintite cu 276 de ani în urmă de la ocuparea lor de către administraţia habsburgică, când Ludovic Koshuth hotărăşte, în anul 1848, ca topitoriile de la Baia Sprie şi Chiuzbaia să asigure producerea prafului de puşcă pentru armata revoluţionară, care începe a se organiza în partea de sud şi vest a oraşului Baia Mare. După căderea lui Gabriel Bátory – principele Transilvanieişi Radu Şerban – domnul Ţării Româneşti, în anul 1611, se formează o alianţă între voievozii celor trei ţări. Turcii încurajează pe Radu Mihnea în Ţara Românească şi pe Ştefan Tomşa – domnul Moldovei precum şi pe Gabriel Bethlem – principele Transilvaniei. (7). Acedastă alianţă era sprijinită de turci împotriva habsburgilor. Împăratul Austriei cât şi Gabriel Bethlem caută să ocupe oraşele Baia Mare şi Baia Sprie cât şi împrejurimile miniere pentru a le exploata. Bethlem Gábor pune un accent deosebit pentru încurajarea meşteşugurilor, comerţului şi în special pe dezvoltarea mineritului. (8). În acest scop, în anul 1615, Bethlem Gábor, voievod de Transilvania, duce tratative cu Împăratul pentru a pune stăpânire pe minele din Baia Sprie şi Baia Mare, iar pe Ferdinand îl propune ca guvernator al întregului teritoriu care cuprindea zona minieră din jurul oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie. În anul 1624 el vizitează centrele miniere de la Baia Mare şi Baia Sprie. Cu această ocazie muncitorii de la topitoriile din Chiuzbaia cunosc o ascensiune materială îmbucurătoare. Topitoriile se înmulţesc. Drumul pe Valea Chiuzbăii se pietruieşte şi materialul topit este transportat la Baia Sprie cu mai multă uşurinţă. În urma păcii de la Linţ , din anul 1645, conducerea Transilvaniei ajunge sub Gheorghe Rákoczi I care neglijează complet mineritul şi astfel comerţul este slăbit. (9). În aceste împrejurări minerii din Chiuzbaia sunt sărăciţi şi descurajaţi. În anul 1645 principele Gheorghe Rákoczi I primeşte de la Ferdinand al III – lea ca domeniu oraşul Baia Sprie. După trei ani, adică în primăvara lui 1648, principele vizitează oraşul Baia Sprie. Iobagii din Chiuzbaia, care erau subordonaţi oraşului sunt impuşi să predea oraşului Baia Sprie 12 saci de ovăz pentru întreţinerea cailor ce însoţeau coloana lui Gheorghe Rákoczi I. (10). În anul 1658 Gheorghe Rákoczi II, principele Transilvaniei, Gheorghe Ştefan – domnul Moldovei, şi Constantin Şerban – domnul Ţării Româneşti, organizează o coaliţie războinică îndreptată împotriva Poloniei cu scopul de a fi liniştiţi din partea de nord, ca apoi să-şi îndrepte forţele unite împotriva turcilor. Dar evenimentele aduc surprize neaşteptate. Polonii distrug oştirile coaliţiei. (11). Cei doi domni români sunt înlocuiţi cu alţii din ordinul turcilor. Ei pribegesc prin părţile de nord ale Transilvaniei căutând să-şi organizeze armate de mercenari pentru a-şi recâştiga domeniile de unde au fost alungaţi. Iobagii români ca să scape o dată de obligaţiile feudale şi de desele incursiuni turceşti şi tătăreşti se angajează, cu multă bucurie, ca mercenari în armatele lui Constantin Şerban şi Gheorghe Ştefan. (12). La primul apel, din satul Chiuzbaia şi-au anunţat înrolarea în armatele voievozilor români mai mult de jumătate din oamenii satului capabili de a purta arme ca să scape de iobăgia oraşului Baia Sprie. Nobilimea maghiară şi austriacă înspăimântată de aceste evenimente frânează brusc această acţiune aducând o serie de hotărâri prin care interzic înrolarea în armata voievozilor români, sub ameninţarea cu pedepse capitale, iar cei doi voievozi români să fie alungaţi de prin părţile Sătmarului unde se găseau în acel timp căutându-şi mercenari. (13). În urma acestor evenimente, conducerea oraşului Baia Sprie sondează populaţia satului Chiuzbaia ca să descopere pe oamenii care au intenţii de a părăsi satul şi a se angaja ca mercenari în armatele voievozilor români. Lista lor a fost păstrată multă vreme în casa de fier a oraşului Baia Sprie. La numai doi ani după aceste evenimente, în anul 1660, tătarii năvălesc făcând mari stricăciuni şi jafuri prin satele din jurul oraşului Baia Sprie. O dată cu năvălirea tătarilor, tabăra turcească din Oradea se îndreaptă spre oraşele Baia Mare şi Baia Sprie pentru a le jefui. Căpetenia turcilor Ali Paşa, se apropie de perifiile oraşelor după ce pustiiră totul pe unde trecură. În aceste împrejurări critice este chemată la luptă populaţia satelor care nu se găseau sub raza de acţiune a trupelor turceşti. Conducerea oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie vede că o împotrivire asupra forţelor turceşti ar fi riscantă şi atunci dezastrul ar fi de neînlăturat şi aduce o hotărâre prin care se obligă să dea cele 10.000 de taleri pe care-i pretindeau turcii şi astfel să scape oraşele de dezastru. (14) Invaziile turceşti asupra satelor din jurul oraşelor Baia Sprie şi Baia Mare se ţin lanţ. Ei jefuiesc sate întregi lăsând ruini în urma lor. În anul 1683 comandantul turc Ahmed Aga din Bihor cere oraşelor să trimită mai multe care cu câte 4 boi căci altfel vor invada oraşelor. (15). Carele şi boii sunt trimişi. O pereche de boi şi un car nou sunt rechiziţionate din satul Chiuzbaia la care au contribuit întreaga populaţie a satului. În acele vremuri de grele încercări încep şi luptele religioase între catolici şi reformaţi care au atras după ele dărâmarea întăriturilor de apărare a oraşului Baia Mare. Întregul teritoriu al Transilvaniei devenise o scenă de luptă între puterile otomane şi habsburgice. Minerii săraci din Chiuzbaia se găseau sub dominaţia habsburgică încă din anul 1572. liniştea zilei de mâine nu era asigurată. În toiul acestor evenimente politice, masele populare de la porţile Zalăului şi până la îndepărtata Borşă a Maramureşului se organizează şi se răscoală sub îndemnul lui Francisc Rákoczi II. În fruntea răsculaţilor se găsesc mari căpetenii ale ţărănimii: Grigore Pintea din Măgoaja şi Alexandru Lupu din Baia Borşa. (16). Nu este exclus ca în rândurile celor aproape 7.000 de haiduci conduşi de Pintea să nu se fi găsit şi ciobani din Chiuzbaia care vărau şi iernau pe Igniş şi pe luncile Izvoarelor pe unde Pintea Grigore a trecut de multe ori ţinând sub observaţie Sighetul şi Baia Mare. În anul 1923, vechiul cioban Bele Antonie, în vârstă de 88 de ani, spunea: ,,Când eram de 9 ani, bunicul meu, Simion, ne povestea că a auzit cuvintele tatălui său Elisei că atunci când era el cioban pe Valea Ştedii şi pe Valea Runcului, trecea pe la ei un voinic spătos, îndesat, cu ochii pătrunzători, numit Pintea Grigore, însoţit de o gardă a lui, pe care îl admirau ca pe un mare viteaz. Se oprea pe la stâne în Izvoare şi pe Igniş unde cumpăra caş şi urdă cu bani de aur. Ciobanii erau bucuroşi să-l aibă de oaspete cu întreaga lui ceată, tăind miorile cele mai tinere pentru a-i ospăta şi a se întovărăşi cu ei. Pistoalele străluceau la brâu, iar flintele cu ţevile lungi le rezemau de răzlogii staulului. În căciulile lor mâţoase aveau aninate ferecuţa, culeasă dintre stânci, mereu verde. Ciobanii cei tineri îi îndrăgeau nespus de mult. Mulţi se duceau cu ei, lăsau coliba şi oile şi înapoi nu se mai întorceau”. Minerii oraşului Baia Sprie şi Chiuzbaia sunt din nou puşi la impozite de către stat. Astfel, în anul 1741, Maria Tereza, împărăteasa Austriei, dă aprobare ca oraşul Baia Sprie să devină oraş liber, regesc, cu drept de consiliu şi cu dreptul de a încasa impozitele de la Baia Sprie şi Chiuzbaia, iar conducerea minieră să plătească impozit statului din fondurile ei proprii. În acest scop, exploatarea ,,Terezia” aparţine administrativ împărătesei Maria Tereza a cărei nume îl poartî şi azi. Oraşul Baia Sprie nu era subordonat judeţului, fiind oraş liber, regesc. El era subordonat curţii regeşti din Viena. Spre deosebire de Chiuzbaia, Tăuţii de Sus nu suferă nicio urmărire din partea oraşului Baia Sprie, datorită faptului că nu posedă perimetre cu zăcăminte minerale. Până în anul 1406 Tăuţii de Sus era proprietatea Familiei Girod din Baia Mare. Această familie stăpânea întregul teren pe care erau eşezate puţinele case ale satului. În anul 1408 Girod botează satul după numele lui, ,,Girod-falu”, iar mai târziu ,,Girod-totfalu”. În acel an familia Girod se mută la Budapesta şi vinde moşia Girod-totfalu cu case cu tot baronului Onachim Ianoş pentru suma de 600 de florini de aur. Acest Onachim Ianoş a crezut că va găsi zăcăminte miniere în împrejurimile satului, fiind vecini cu Chiuzbaia şi Baia Sprie. Dar n-a găsit nimic şi atunci donează această moşie bisericii minorite din Baia Mare care colonizează în Tăuţii de Sus mai multe familii de minoriţi a căror existenţă se menţine şi azi. (17). În anul 1693 se construieşte biserica reformată din Baia Sprie. Întreaga ei construcţie a fost făcută din lemn, la care au lucrat numai cioplitori din Chiuzbaia sub ordinele meşterului Szasz Laszlo. În locul acestei biserici, în anul 189o, se construieşte actuala biserică reformată care există şi azi. Locuitorii satului Chiuzbaia luptau din răsputeri pentru a se scăpa de dominaţia oraşului Baia Sprie. Ori, Baia Sprie, avea tot interesul ca satul să fie subordonat oraşului pentru bogăţiile sale minerale. Minerii nu-şi puteau desface minereul extras decât prin intermediul oraşului Baia Sprie. În aceste împrejurări, locuitorii satului trimit o jalbă judeţului prin care cer ca să fie independenţi de oraşul Baia Sprie. În vremea aceea apare o lege prin care aşezămintele miniere pot să fie cumpărate de la stat şi să devină proprietate personală. O familie bogată din Viena cu numele Lisbona Geler, cumpără, fără să vină la faţa locului, întreg perimetrul minier de la Chiuzbaia. (18). La 26 noiembrie 1612 comandantul cetăţii Chioarului, căpitanul Szilagyi Ianoş, dă împuternicire oraşului ca să alipească definitiv satul Chiuzbaia de oraşul Baia Sprie. Locuitorii se revoltă şi se opun cu îndârjire. Este prima revoltă din ţară. Ei dau în judecată această acţiune. După 12 ani de dezbateri, procesul este pierdut şi în anul 1624 austriacul Lisbona câştigă întregul teritoriu de la Samoşedi până la Izvoare. Astfel , Chiuzbaia intră în perimetrul oraşului care este administrat de către căpitani regeşti, devenind o colonie minieră a oraşului Baia Sprie. Pe la anul 1643, toate aşezările miniere erau comandate de căpitani şi locotenenţi regali. Comandantul garnizoanei Chiuzbaia, era locotenentul Daniel Ianoş. Către sfârşitul verii vine la Baia Sprie ca să-şi ia călăuză şi căruţă pentru a veni la Chiuzbaia după birurile mineritului. Dar conducerea oraşului n-a voit să se încurce cu el şi să vadă depozitele de vinuri, pescăria şi topitoriile de la Chiuzbaia, deoarece oraşul care era bântuit şi invadat de diferite bande organizate, îşi depozitează unele bogăţii la Chiuzbaia unde erau mai ferite de lăcomia invadatorilor. Şi astfel, locotenentul regal Daniel este reţinut la Baia Sprie unde i se înmânează doi taleri mari de aur, ca să lase în pace birurile de la Chiuzbaia. (19). În anul 1589 polonezii, de o parte, şi cehii, de alta, atacă oraşul Baia Sprie, strâng toate bogăţiile şi apoi aprind oraşul. Cherecheş Petru din Chiuzbaia care era în Consiliul Orăşenesc Baia Sprie a adunat aproape întreaga populaţie a satului pentru a ajuta la reconstrucţia oraşului, pe care-l distruseseră invadatorii. Conducerea oraşului a prevăzut aceste jafuri, fapte pentru care a deplasat la Chiuzbaia întreaga cantitate de vin şi peşte. Între anii 1612 – 1626 în Chiuzbaia se găseau multe pivniţe pentru depozitarea vinurilor şi multe pescării care aduceau un mare venit oraşului. Locuitorii din Chiuzbaia continuau să se ocupe cu mineritul, creşterea oilor şi tăiatul în pădure. Pe la sfârşitul secolului XVII starea locuitorilor era satisfăcătoare din toate punctele de vedere. Începe să apară tendinţe de îmbogăţire. Locuitorii prevăzători îşi împart munca după un anumit plan pentru a câştiga cât mai mult. Bărbaţii lucrau mai mult la minerit şi la tăiatul tânjenilor în pădure, iar femeile şi copiii se ocupau cu creşterea oilor şi vitelor. Astfel, în scurt timp, satul Chiuzbaia dispune de mii de oi. Brânza de Chiuzbaia se vindea pe pieţele din Viena şi Budapesta, de unde veneau comercianţii care o cumpărau, în cantităţi mari, cu preţuri ridicate, fiind de o calitate superioară şi o expediau spre metropole, în berbinţe potrivite, construite din doage de brad şi fag. Încep a se forma primele clase antagoniste. Unii se ridică, angajându-şi slugi şi sporul creşte zi de zi. Populaţia este mulţumită, veselă şi cu multă dragoste de muncă. Dar, după cum spune proverbul: ,,După bine, vine şi rău”, în anul 1710, prin lunile iunie, iulie şi august, în Chiuzbaia şi împrejurimi izbucneşte o boală molipsitoare care seceră multe vieţi. Oamenii mureau cu zecile. Erau case în care se aflau doi morţi în aceeaşi zi. Ciobanii mureau la stâne şi acolo erau înmormântaţi. Înspăimântată populaţia caută să se refugieze, părăsind minele, topitoriile, casele şi oile lor dragi. În astfel de împrejurări cei mai mulţi plecau spre Izvoare, treceau dealul prin defileul Maramureşului, pe la Prislop , lăsând în urmă Pietrosul cel înălbit, şi se stabileau în ţara de sus a Moldovei. Unii s-au reîntors după câţiva ani, dar cei mulţi au rămas pe vecie acolo unde tinerii s-au angajat cu plată în rândurile plăieşilor lui dimitrie Cantemir, participând alături de acesta la botezul focului de la Stănileşti. În urma acestei nenorocite bătălii de pe Prut, oştile lui Cantemir sunt sfărâmate, ţara este îngenunchiată. Turcii o stăpânesc şi o jefuiesc fără milă timp de peste un secol. Cu multă greutate flagelul bolii este înlăturat. Populaţia rămasă, începe o viaţă nouă de muncă, cu şi mai mare râvnă. Turmele de oi se refac, topitoriile funcţionează din plin. Caravanele de cai încărcaţi cu minereu bătătoresc Cărarea Runcului, alimentând topitoriile. Dar, o vorbă din bătrâni spune că: ,,După un rău, vine altul şi mai rău!”. La numai 7 ani, după epidemia de holeră, asupra satului se abate o nouă nenorocire: a doua năvălire a tătarilor. În anul 1698, tătarii năvălesc dinspre răsărit pustiind totul în calea lor, iar în anul 1717 o nouă năvălire a tătarilor se revarsă peste oraşul Baia Sprie ucigând şi jefuind crunt populaţia. (20) Nici văgăuna închisă între dealuri şi munţi, Chiuzbaia, n-a rămas nejefuită de ei. Dar vestea a sosit din timp şi întreaga populaţie, cu ce a putut duce cu ea şi cu turmele de oi şi de vite, s-a refugiat sub poalele Ignişului. Străjerii postaţi pe Vârful Lazului, Vârful Măgurii, Vârful Chiuzului şi Vârful Poca trebuiau să anunţe prin tulnice, pe cei plecaţi sub poalele Ignişului, despre distrugerile făcute deinvadatori. Satul a fost pârjolit de tătarii furioşi, deoarece n-au găsit populaţia, pe care ar fi trecut-o prin foc şi sabie. La reîntoarcere multe case au fost găsite arse iar topitoriile distruse. Totul părea un pustiu. Deci, un nou prilej de a-şi părăsi cenuşa rămasă din casă, de a-şi lua drumul pribegiei şi a se îndrepta, din nou, spre Ţara Moldovei, unde puterea otomană devine absolută, iar tătarii nu atacau populaţia stăpânită de turci. Pe de altă part, peste lanurile îngălbenite în urma brumelor căzute în plină primăvară, face ca pe întregul cuprins al judeţului să nu se mai coacă nici un bob de grâu sau de porumb. Şi această calamitate a dăinuit ani de-a rândul. Nu se găsea pâine. Foametea se arăta la răscruci de drumuri între oraşe şi sate unde mii de persoane căutau pâinea cea dătătoare de viaţă. Şi oamenii mureau unul după altul de foame. Scriitorul Ady Endre nota într-un ziar ce apărea la Budapesta următoarele: ,,Şi a fost mare foamete în zilele acelea. Oamenii mâncau mălai cu coceni cu tot şi pită din scoarţă de tei!”. (21). Şi fugeau oamenii în Moldova, în Bucovina, în Italia şi cei mai mulţi în America, numai ca să-şi găsească mijloacele de existenţă. Străbunicul lui Grigor Emanoil construieşte în aceea vreme o pivniţă. Şase oameni se angajează să execute lucrările de lemnărie. Şi, şase oameni lucrează o vară întreagă pe lemnăria deasupra pivniţei numai pentru mâncare, căci alimente nu se găseau de loc în tot cuprinsul judeţului. Este adevărat că lucrarea executată acum 265 de ani s-a făcut numai din securi, deoarece ferăstrăul nu era cunoscut. Vatra veche a satului era pe dealuri, prin Tulburea, pe Pujină, sub Poca şi După Dâmb. Satul era foarte răzleţit. Pe lângă drum nu se găseau case de frica năvălirilor tătare. Chiar şi biserica era departe de drum, în locul unde se găseşte azi cimitirul nou, unde se găseşte şi azi masa de piatră a ltarului. Şcoala la fel, era departe de drum, pe la mijlocul Clejiei bisericeşti, aproape de Vâlceaua Pochi. Aceste depărtări aveau un scop bine definit: fuga cât mai repede din faţa primejdiei. La fiecare casă, surâdeau grădinile cu flori, lemnuş, busuioc, rozmarin, bujori şi trandafiri a cărui miros se revărsa de pe dealuri la vale, parfumând întreaga aşezare a satului de mineri. Năvălirile tătarilor au ţinut sute de ani. Cele mai importante au fost în anii 1490, 1609 şi 1717. Pentru ca satul să fie anunţat, conducerea oraşului trimitea un agent călare pe la Borcut , ca să anunţe populaţia. În acel moment, câţiva oameni numiţi dinainte se repezeau pe Valea Chiuzbăii, tăiau pe jumătate grinzile de la poduri, iar alţii doborau din securi arborii care erau dinainte tăiaţi pe jumătate, şi-i prăvăleau în drum, barându-le, astfel calea şi producându-le întârzieri pentru a da posibilitatea locuitorilor să-şi strângă, în grabă, cele necesare pribegiei, să ascundă ce nu puteau duce cu ei şi să distrugă materialele de care s-ar putea folosi năvălitorii. Şi aşa rămâneau părăsite casele de către cei tineri, numai bătrânii rămâneau pe loc. Ei nu se îndurau să se despartă de vatra caldă, de mireasma florilor, de dragostea acestui colţ de ţară înconjurat cu verdele strălucitor al fagilor şi stejarilor. Încă înainte de secolul al XV – lea, satul Chiuzbaia, aparţinea ca sat de iobagi, oraşului Baia Sprie. Majoritatea locuitorilor erau mineri, tăietori de pădure şi proprietari de oi. Satul Chiuzbaia a aparţinut de Baia Sprie de când se cunosc primele documente care atestă existenţa lui ca fiind un sat de iobagi supuşi oraşului. Într-un document al monetăriei oraşului Baia Mare din anul 1556 se aminteşte de fânaţele ce le deţinea pe Valea Chiuzbăii. Această luncă, zisă ,,Kyzbanya réte” (22) s-ar putea să fi fost râturile din partea dreaptă şi stângă a Văii Sfântului Ioan, de la Strunga Râturilor şi până la podul de peste Săsar, din dreptul pădurii de stejar. Sigur, acest teren în anii următori a intrat în posesia oraşului Baia Sprie. În evoluţia istorică a satului, cetăţenii, paşnici, se acomodau cu greu regimului dictatorial al stăpânirii, deşi, documentele, precum şi tradiţia satului rămasă din tată în fiu, firmă că satul Chiuzbaia ar fi mai vechi decât oraşul Baia Sprie. Sub poalele Ignişului, în partea dinspre Chiuzbaia s-au găsit urme din epoca bronzului ceea ce atestă că aşezările omeneşti pe aceste plaiuri sunt foarte vechi. Oamenii veniţi din diferite părţi căutau să scormonească stânca pentru a găsi comori ori minereuri de care aveau mare lipsă. Ori în jurul acestei vechi aşezări de oameni, minereurile se găseau din belşug. Încetul cu încetul se nasc topitorii unde ,,urbura” scoasă din mină era prelucrată. 10 % din urbura realizată în topitorii se dădea ca dare curţii regale, iar o altă zecime cunoscută sub denumirea de ,,dijmă”, se preda bisericii. (23). Începând din anul 1640 se introduce un nou impozit pentru susţinerea armatei. Pe lângă impozitele agricole, dări şi alte obligaţiuni către oraş mai era şi contribuţia anuală de găini, ouă, nuci, caş, miere şi fructe de pădure. Din mijlocul oamenilor simpli s-au ridicat meşteri vestiţi în formarea aliajului prelucrat în topitorii. Ei topeau fierul şi tot ei îl prelucrau. La fel au fost meşteri renumiţi în prelucrarea lemnului. Ei făceau diferite unelte de muncă. Cu multe sute de ani în urmă, meşterii lemnari erau îndemnaţi de a lucra cu multă răbdare şi timp îndelungat obiecte care să atragă atenţia omului înspre frumos. Frumosul în arta lemnului şi-a atins apogeul prin anii 1550 – 1620, influenţaţi de ţesăturile, casele, şurile şi porţile maramureşene, precum şi de obiectele aduse de negustori pe piaţa oraşelor Baia Sprie şi Baia Mare de prin părţile Galiţiei, Bulgariei şi Macedoniei, precum şi de mărfurile interne aduse de pe la Sighet , Braşov, Năsăud, Alba Iulia, Bistriţa şi Făgăraş. (24). Creaţiile artistice ale meşterilor lemnari sunt adevărate opere de artă, de o frumuseţe unică în istoria lumii în ceea ce priveşte construcţiile de biserici din lemn în stil gotic, cu turlele lor lungi şi ascuţite săgetând cerul şi sfidând furtunile. În perioada feudalismului oamenii încep să-şi construiască case din lemn cioplit, acoperite cu şindrilă. Apoi şuri din lemn lucrat cu multă măiestrie, garduri şi porţi de stejar de o rară frumuseţe. O dată cu construcţiile de locuinţe încep să iasă şi obiecte casnice ca: războaie de ţesut, pluguri de lemn, grape, răşchitoare, pive, lăzi de mireasă, cofe, buţi, găleţi, balamale de lemn, scaune cu 3 şi 4 picioare , mese, linguri şi vase de bucătărie. La fel se proceda şi în topitorii. Oamenii confecţionau diferite unelte de muncă din fier şi aramă, ca: securi, topoare, băltage, clopoţele, tălăngi, cuie, balamele, cleşti, ciocane, măciuci şi sape. O dată cu destrămarea feudalismului dispare şi grija pentru frumos. Casele, una după alta, sunt din nou acoperite cu paie. Pereţii se fac din lemn necioplit. Clădirile se contruiesc de mântuială. Desele invazii turceşti, poloneze şi tătare, răscoalele ţăranilor, dările apăsătoare ale stăpânirii, toate au dus la slăbirea moralului în rândurile maselor. Gospodăria şi viaţa omului nu erau asigurate. Siguranţa zilei de mâine nu se prevedea nici măcar pe departe, fapt pentru care locuitorii satului Chiuzbaia abandonează frumosul. Unii îşi construiesc bordeie, alţii părăsesc satul angajându-se în cetele haiducilor. Cei mulţi însă au stat de strajă înfruntând furtunile ce se abateau asupra nenorocitului sat de sub poalele de codru verde. Prin anii 1660 – 1680 în circulaţia mărfurilorlocuitorii satului duc spre vânzare pe piaţa din Baia Sprie şi Baia Mare, vite, oi, lână, brânză, miei, miere, ceară, nuci, gube, cergi, prune uscate, poame, piei de miei şi de animale sălbatice. Înapoi se întorceau cu pănură de lână, grâu, unelte agricole, opinci, sare, fier, coşuri de care, hamuri şi oale de pământ. Cele două pâraie vâltură şi îndeasă pănură de lână lucrată de femeile harnice a satului. Aceste pâraie – Valea Sfântului Ioan şi Jidoaia – alimentează cu apă potabilă întreaga populaţie a satului. După unii autori Valea Sfântului Ioan ar avea denumirea de Valea Chiuzbăii, după numele satului, sau invers. Astfel, Grigore Posea în ,,Probleme de geografie”, vol II, p. 131, apărut în anul 1957, scrie: ,,Depresiunea Chiuzbaia constituie o unitate morfologică încadrată lanţului eruptiv nordic, situată imediat în sudul masivului Igniş. Poartă numele după pârâul Chiuzbaia, afluent al Săsarului. Chiuzbaia are nivelul de bază cu 18 metri mai sus decât Jidoaia şi decapitarea de către aceasta a Chiuzbaiei”. Schiţa numărul 5 arată că: ,,Valea lui Todor, cândva luând cu ea ca afluent cursul superior al pârâului Jidoaia străbătând depresiunea Groapelor s-a vărsat în Valea Sfântului Ioan”. În lucrarea ,,Magyarorszag varmegyei és városai Szatmár vármegye” de dr. Borovaszky Samu din anul 1908, p. 97 se menţionează: ,, Chiuzbaia, comună mică românească la marginea judeţului în plasa Baia Mare cuprinde 164 case din care 158 construite din lemn. Numărul populaţiei 791 de religie greco-catolică. Suprafaţa 1162 jughere. Aşezată la poala muntelui Igniş. Mica comună era mai demult proprietatea oraşului Baia Sprie. Acum mai mare proprietar este biserica care a fost construită în 1800. În comună există cooperativă de consum şi o bancă ,,Perşeiul” (Persely). Locuitorii se mai ocupă şi de confecţionarea de gube şi cergi. Ultimul oficiu poştal la Tăuţii de Sus. Oficiul telegrafic şi gara feroviară la Baia Sprie ”. ,,Cu aproape 100 de ani în urmă satul Chiuzbaia în acea vreme – 1800 – era alcătuit din 86 de case, numărul total al populaţiei fiind de 445 suflete”. Satul Chiuzbaia înfundat între dealuri acoperite cu păduri seculare era un loc de refugiu şi adăpost pentru cei ce căutau să-şi piardă urma. Aici s-au refugiat în special persoanele urmărite pentru a nu fi înrolate în armatele regale. Aici, îşi găseau de lucru imediat asigurându-şi astfel existenţa. Sat cu o tradiţie foarte veche. Încă prin anii 1230 – 1240 când invazia tătarilor încă nu se semnala, documentele atestă existenţa unei parohii proprii în Chiuzbaia. (25). Deşi multe tradiţii şi documente amintesc numai tangenţial existenţa satului Chiuzbaia încă prin a doua jumătate a secolului al XIII – lea, totuşi un document precis despre existenţa satului Chiuzbaia apare abia în a doua jumătate a secolului al XV – lea. În altă lucrare – Szatmar-Varmegye, de dr. Baravaszky Samu, apărută la Budapesta în anul 1910, p. 11, se menţionează: ,,A szepesi kamara elnöke Paczoth Ianos 1579, august 19-en kelt rendeletevel megengedte, hogy a varos a Szent Ianos – patak menten falvat stompot, bänyat és kohot epitthet és nagyob számu munkast fogadhat fel. Igy vetette meg Kisbyanyafalu alapiat, mely ekkor keletkezett. 1612- ben Bethlem Gabor fejedelem Felsöbanya varosat a Kisbányat illetö jogaiban megerösitette”. ,,Preşedintele camerei din Szepes, Paczoth Ianos cu ordinul dat la data de 19 august 1579 a permis ca oraşul să construiască pe cursul Văii Sfântului Ioan un sat, şteamp, mină şi topitorie şi să angajeze un număr mai mare de muncitori. Astfel a fost fondată temelia Chiuzbăii care a luat fiinţă la această dată. În 1612 Bethlem Gabor a întărit drepturile oraşului Baia Sprie cu privire la Chiuzbaia ”. Natural, viaţa satului îşi urma cursul normal cu multe secole în urmă. Până în secolul al XVI – lea, aşezarea dintre munţi şi dealuri formată din case de bărne, ai cărei locuitori se ocupau cu mineritul, creşterea oilor şi tăiatul stânjenilor, era independentă. Satul nu aparţinea de altă administraţie superioară până în vara anului 1579 când este inclus, oraşului, iar peste 33 de ani, adică în anul 1612, la cererea oraşului Baia Sprie, principalele Transilvaniei, Bethlem Gabor, întăreşte afilierea satului sub dominaţia oraşului Baia Sprie. În acel timp cea mai mare parte din Transilvania era sub stăpânirea habsburgilor. Habsburgii arendau minele unor familii particulare care căutau profituri mari ăntr-un timp scurt, în dauna distrugerii galeriilor şi instalaţiilor miniere. Între habsburgi şi principii din Transilvania se dădeau mereu lupte politice şi armate. Conducătorii unor întinse regiuni din Transilvania răscoală masele populare contra habsburgilor câştigând biruinţe asupra lor. Habsburgii înfrânţi cedează temporar, multe regiuni răsculaţilor. Prin pacea de la Viena din 1624 Bethlem Gabor pune stăpânire pe întregul minerit din regiunea Baia Mare consolidând şi încurajând mineritul care ajunseseră într-o stare mizerabilă. (26) Unitatea omogenă a satului de ciobani şi mineri datează cu multe sute de ani în urmă. De pretudindeni răsunau doinele cântate de fetele şi femeile ce lucrau la fân sau săpau la holdele de porumb. Maramele lor albe, izvorâte din borangic, săltau în adierea vântului ce prevestea sfârşitul unei primăveri. De-a lungul veacurilor populaţia unită în jurul credinţei şi-a păstrat unitatea spirituală în toate domeniile de activitate. Populaţia satului nu avea, aproape de loc legătură cu oraşul. Aproape toate uneltele de muncă şi îmbrăcăminte erau confecţionate în atelierele lor proprii. Începând de la balamalele şi cuiele de lemn şi până la pânza curată de in şi cânepă, toate erau confecţionate de sfânta muncă a cetăţenilor din acestă localitate închisă într-o cunună de munţi şi dealuri. Privind fotografiile bunicilor şi străbunicilor din această cart, vom constata că începând de la piciaore şi până în creştetul capului, atât la femei cât şi la bărbaţi, toată găteala era confecţionată de mâinile harnice ale femeilor din Chiuzbaia. Abia pe la sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului al XX – lea femeile încep a se îmbrăca cu haine lungi şi largi cumpărate de la oraş. De-a lungul vremii populaţia satului a străbătut un lung drum de istorie într-o continuă luptă cu fiarele sălbatice, cu intemperiile naturii, cu foametea, cu asuprirea oraşului şi cu năvălitorii străini. O parte din locuitori au părăsit satul, dar cei mulţi au rămas pe loc, legaţi de glia pe care păşteau oile ori avântându-se în stâncă pentru a scoate minereul pe care-l lucrau apoi în topitorii. Populaţia satului, de la primele bordeie înjghebate şi până în zilele de azi, a străătut un lung drum de legendă. Obiceiurile, datinele şi tradiţiile vechi n-au fost abandonate nici până în ziua de azi. Înaintaşii noştri au lăsat urmaşilor figurile lor hotărâte şi dârze de a înfrunta cu seninătate orice rău s-ar abate asupra lor. Figurile lor vor rămâne în sufletele noastre ca nişte profeţi zidiţi într-o colindă plină de amintiri. Căsuţele lor construite pe la răscruci de drumuri ori pe marginea Văii Sfântului Ioan cu crăpăturile grinzilor unde-şi înghesuiau ,,soroacele” scrise într-o limbă străină, primite de la diferite autorităţi. Cu unelte simple, înaintaşii noştri făceau lucrări de artă de o rară frumuseţe. Cu multă răbdare ciopleau vase de lemn, linguri cu două sau trei inele, pive, războaie, tulnice lungi din lemn de paltin, cofe de brad. Femeile ţeseau vestitele ştergări de pus pe rudă care erau zestrele obligatorii ale mireselor, lucrate cu o măiestrie ce rar se mai întâlneşte la alte popoare. Arta, ziceau ei, ,,trebuie să trăiască între oameni. Este creată de oameni pentru oameni”. La porţile zării apar, ca nişte umbre de mult apuse, figurile celor ce alegeau minereul din zori şi până-n seară, cu cei ce iernau pe Igniş sau pe luncile Izvoarelor luptându-se cu mizeria, cu singurătatea şi cu stihiile naturii. Acei oameni curajoşi au dus o luptă contra destinului, dar destinul luminos nu l-au putut cuprinde lăsând doar o dâră de lumină în urma lor. Străvechea aşezare de ciobani şi mineri de la poalele Ignişului precum şi obârşia primilor locuitori ai satului se pierd departe în umbra trecutului ca într-un amurg de seară când în urma razelor de soare se mai zăresc culmile dealurilor dantelate ce înconjoară satul Chiuzbaia. Nu e greu de zugrăvit acel trecut al voinicilor de pe întinsul Izvoarelor şi al Ignişului când coborau în sat, rupând perdeaua razelor de lună, ca să stea de vorbă, câteva clipe, cu fetele care-i aşteptau. În acele seri cu lună plină coborau ciobanii în sat, iar la ivirea zorilor păşeau obosiţi peste culmile Prihodului, Prislopului, Hantăului ori pe Valea Ştedii în sus. Nu este greu de imaginat acei ciobani plini de viaţă şi bucurie îmbălsămându-şi sufletele în sanctuarul sacru al conştiinţei şi psihologiei umane ca stăpâni ai munţilor de la piscul Arşiţei şi până în îndepărtata Poiană Lungă din preajma Săpânţei. Acolo îşi petreceau viaţa copiii satului de la vârsta de 5 ani şi până ajungeau majori. În fruntea oilor, pe plaiurile însorite scuturau picurii de rouă multicolore, însoţiţi pe de margini de câinii cei credincioşi. Oile nu au sărbătoare, dar ciobanii ardeau de dorul de a veni în sat la hore unde arcuşul lui Bâşcăilă revărsa melodii zvăpăiate. Întreaga natură îmbracă haine de sărbătoare când ciobanii holtei, părăseau oile şi în iureşul tropotului, pe duşumeaua fogădăului, gândurile lor erau numai la munte, la oile lor, la fagii cei umbroşi din stânga comarnicului, la vatra caldă a colibei. Noaptea de vară trecea repede în tovărăşia mândrelor din pridvorul casei. Spre răsărit cerul începea a se lumina. Ciobanii cunoşteau după constelaţii apropierea zorilor. Prin iarba udă, prin foşnetul de frunze, prin susururi de ape, pe cărări cunoscute, pe creste, prin dumbrăvi şi coline pline de miresme se întorceau la vatra plină de amintiri. După ce-şi satisfăceau serviciul militar se întorceau iarăşi la vatra părăsită din lunca Dumitrului, Hantăului şi Bandrei preluându-şi vechea meserie de ciobani, până la bătrâneţe.

trimis de catre Vasile Bele

Istoria Aradului-CatedralaCatolica

Aradul si-a conceput identitatea spirituala odata cu ridicarea bisericii minoritilor, Catedrala Romano-Catolica! – Arad

Deschidem, alaturi de istoria strazilor orasului, un nou serial legat de istoria lacaselor de cult. Consideram necesar un astfel de material care inlocuieste orice comentariu privind istoria si identitatea cetatii Aradului si a cetatenilor ei. Oricine este curios, cel putin, daca nu interesat – cu privire la istoria aparitiei unei biserici, catedrale, manastiri – lacase care alcatuiesc, in ansamblul lor istoric, identitatea de azi si de maine a acestui spatiu geografic, identificat scriptic in anul 1068. Vom incepe, deci, acest deosebit de onorabil serial cu Biserica Romano-Catolica Arad-Centru. In ciuda dominatiei otomane in acest spatiu, de peste un secol, religia, coloana vertebrala a oricarui popor, a continuat neabatut. Catolicii si-au tinut slujbele, nestingheriti, datorita fratilor misionari si calugarilor franciscani. Dupa alungarea turcilor, Aradul a gazduit militari straini, germani si cehi, alaturi de familiile lor. Sujbele de cult se desfasurau numai in limbile maghiara si slavona; in acea vreme, la regimentul “Lichtenstein” servea un preot de campanie, Höfflich Kamill, frate minorit din provincia Köln, iubit de credinciosii germani si cehiAcesta s-a transferat in provincia de pe teritoriul Ungariei si Transilvaniei, numit dupa “Sfanta Elisabeta a Ungariei”, Provincie infiintata de Sanctitatea Sa Papa Urban al VIII-a cu bulla “Militantis Aecclesiae”, la data de 15 mai 1628. In 1702 s-a stabilit in Arad si si-a inceput munca pastorala. Din economiile Provinciei franciscane si donatiile credinciosilor a cumparat un teren pe care a ridicat o capela si o casuta parohiala in locul actualului teren de sport al Liceului Pedagogic. In iulie 1707, in timpul luptelor de independenta conduse de Rákoczi, aceste cladiri au fost distruse, iar Höfflich impreuna cu populatia germana au fugit din Arad. Odata cu domolirea luptelor se reintorc, si, in 1710 in locul capelei ridica o biserica noua din caramida. In 1752 biserica este inaltata si turnul, inalt de opt toaze(1 toaza=1,949 m), iar langa biserica se construiesc conventul (manastirea) pentru frati. Doua parohii romano-catolice in 1700!

…incepand din 1702 existau deja doua parohii in Arad: una in cetatea franciscanilor capistrani care se ocupa de credinciosii din cetate si zona sarbeasca a orasului si cea a minoritilor, care aveau grija de enoriasii germani. Aceste drepturi ale calugarilor franciscani au fost confirmate de episcopul Cenadului, Engel, in data de 11 septembrie 1752. In 3 aprilie 1751, in prezenta episcopului Engel, canonicului Limburg Jeno si a parohului din Újbessenyo, Vuco de Branko se pune piatra de temelie a noii biserici care va purta hramul Sfantului Anton de Padova. Lucrarile s-au desfasurat in ritm rapid, astfel ca in octombrie 1752, sanctuarul si sacristia bisericii erau deja gata Biserica avea o lungime de 38 de m, o latime de 14 m, circa 1200 de oameni putand sa participe la slujbe. Din fotografiile mai vechi, se poate observa ca biserica se afla pe locul unde, ulterior, s-a ridicat parte din Palatul Minoritilor. Fratii minoriti, exemplu de credinta, abnegatie si sacrificiuIn 1715 fratii minoriti deschid o scoala elementara unde predau in limbile germana si latina, iar in 1745 infiinteaza un liceu. Pana in 1873 au predat religie in latina si greaca clasica, limba si literatura maghiara si germana, istorie, geografie, matematica, biologie si psihologie. Tot preotii minoriti au fost aceia care i-au condus pe cei treisprezece generali pe ultimul lor drum, in ziua de 6 octombrie 1849. Dupa 6 ani, la 20 septembrie 1854, manastirea se-ndoliaza, odata cu plecarea in surghiun a preotilor Lakatos Ottó, Zetykó Kelemen, Csüdör Tamás, Eperjessy Aurel, Livery Dániel, alaturi de staretul Kosztka Libor, ridicati de politia austriaca. Au fost aruncati in inchisori din Cehia si Moravia, acuzati ca intretin legaturi cu emigrantii maghiari de dupa revolutie si ca au participat la un complot impotriva statului. Preotii Kosztka Libor, Zetykó Kelemen si Csüdör Tamás au murit in inchisori, iar ceilalti au fost eliberati abia in 1857. Biserica, o capodopera eterna sub patronatul Sf. Anton. La implinirea a doua secole de existenta minorita in cetatea Aradului, in 1901 s-a decis construirea unei noi biserici minorite. Superiorul manastirii, Pr.Csák Cirjék OFM Conv. cere demolarea vechii biserici si construirea celei noi, putin mai la nord. Proiectul a fost intocmit de Tabacovics Emil, iar constructorul Frick József a inceput constructia sfantului lacas in anul 1902. In mai putin de un an si jumatate, in biserica inca neterminata s-a tinut prima slujba…Este construita in stil clasic, fiind inconjurata de cladirea conventului. Deasupra intrarii impodobita cu patru coloane corintiene se afla o copie dupa Pieta lui Michelangelo Buonarotti, iar deasupra holului, in forma de cerc, se inalta o cupola a carei inaltime este de 56 m. In holul bisericii a fost amplasata statuia Sfintei Treimi, dupa ce a fost demontata din piata din fata teatrului, in urma cu peste jumatate de secol. Compozitia din bronz este opera sculptorului maghiar Róna József. Lungimea navei (partea permisa credinciosilor) este de 43 m iar latimea de 17 m. Pe lateralele navei sunt inaltate cinci perechi de coloane corintiene, iar tavanul este ornamentat de frescele artistilor Lohr Ferenc si Paulik Erik. Pictura imensa a “Sfantului Anton” din sanctuar este capodopera renumitului pictor maghiar, Vastagh György, urmand a fi restaurata in 1935 de catre nepotul pictorului. In partea dreapta a navei bisericii se afla picturile de altar ale vechii biserici baroce reprezentandu-i pe Sf. Josif si Sf. Francisc, operele artistului din secolul al XVIII-lea, Schiesler Ferenc. Pe partea stanga se regaseste pictura lui Benczúr Gyula despre Sfantul István, originalul aflandu-se in bazilica Sf. István din Budapesta. Vitraliile ii reprezinta pe sfintii arpadieni: Sf. István, Sf. László, Sf. Imre, Sf. Erzsébet si pe Sf. Francisc. Un element de nelipsit in bisericile romano-catolice, orga a fost construita in 1905, cu cele 40 de registre ale sale fiind cea mai mare din Arad. Clopotele si orga functioneaza electric din 1926. Ordinul minoritilor, la datorie pentru Dumnezeu! Ordinul minoritilor, pe langa Biserica, Conventul si celelalte edificii,construieste in 1926 sio casa de cultura, confiscata de regimul comunist odata cu desfiintarea ordinelor religioase. ( redata Ordinului in 1994). Aici a functionat o tipografie, care a contribuit major la raspandirea culturii religioase in Arad si nu numai. Frescele, reprezentand scene din viata Sf. Francisc, Dante si Michelangelo au fost varuite de regimul comunist, fiind restaurate in 1994. Interiorul bisericii a fost restaurat intre anii 1965-1966 de catre doi restauratori aradeni, Miltaller Sándor si Miltaller Lajos. Repoleirea altarelor si a statuilor s-a facut de catre sculptorul Soós István. interiorul_bisericii_romano_catolice_din_arad.jpgIn vremea comunismului Ordinul Minorit a fost pus in ilegalitate, ca si celelalte ordine calugaresti catolice; multi frati au ajuns in puscariile comuniste, unii au fost exilati cu domiciliul fortat la o manastire franciscana din Estelnic (CV) iar altii, precum, P. Karácsonyi au murit la constructia canalului Dunare-Marea Neagra. Dupa reintoarcerea din exil si din puscarii a celor care au supravietuit – si-au reinceput activitatea pastorala devenind fictiv preoti diecezani in diverse parohii Catedrala Romano-Catolica complet renovataIn anul 2003, dupa restaurarea statuii Sf. Ioan de Nepumuk, acesta nu a fost reasezata in vechiul loc, fiind amplasata in interiorul bisericii minorite, vis-a-vis de statuia Sf. Anton de Padova pentru a fi protejata de intemperii. In 2006, primaria a alocat pentru reparatiile la fatada Catedralei suma de 10.000 Ron, iar anul trecut, 30.000 Ron. Peste un an s-a hotarat reamplasarea Statuii Sfintei Treimi (patrimoniu al orasului) la locul de unde a fost inlaturata, in fata teatrului. “Ordinul a respectat decizia, revenindu-i astfel doar meritul de a fi salvat, conservat si pastrat un monument, un simbol al credintei aradenilor, o pagina superba a istoriei Aradului la care Ordinul si-a adaugat modesta contributie.” Pe locul “Sfintei Treimi”, a fost amplasata statuia Inimii lui Isus, deosebit de venerata de credinciosi. Slujbe in patru limbi si marti speciale in cinstea Sf. AntonIn catedrala si capela se fac celebrari zilnice in limbile maghiara, romana, germana si bulgara, iar din 2005, Ordinul a deschis, spre bucuria cinstitorilor Sfantului Anton de Padova, in fiecare marti, Catedrala, pentru rugaciune, dialog spiritual, sfanta marturisire, Sfinte Liturghii, momente de reculegere si un dialog sincer cu Dumnezeu. In prezent Ordinul Minoritilor, are la Arad, in slujba Parohiei Romano-Catolice, patru preoti. Spatiul de inalta meditatie spirituala, copleseste, reducand rugatorul pamantean la conditia de lut. Dumnezeu e prezent in altar, in icoane, ascultand in marea-I mila, rugaciunile, stergand in taina lacrima sufletului smerit. Oricine intra in aceasta catedrala a minunilor Sfantului Anton, a ocrotirii Sfintei Fecioare, a sansei de a fi mantuit sub privirea lui Hristos, atotcuprinzatoare – iese usurat sufleteste, despovarat. O catedrala binecuvantata, in care generatii de-a randul s-au rugat si s-au bucurat de mangaierea razelor divine invaluindu-le sufletul.

(preluare dupa www.aradnet.ro)

vezi,

Biserica minorita (demolata in 1902) – secolul XIX

http://aradblog.wordpress.com/category/uncategorized/

http://www.roportal.ro/discutii/gallery/image/2030-catedrala-romano-catolica-ordinul-minoritilor/

Minoritii a sfintit viitorul amplasament al "Sfintei Treimi"

Primaria si-a manifestat, la finele saptamanii trecute, dorinta de a reamplasa Monumentul "Sfintei Treimi", la intersectia intre B-dul Revolutiei cu strazile Eminescu, Lucian Blaga si Unirii (in sensul giratoriu creat de cele doua trasee de circulatie a tramvaielor). Mai exact, monumentul ar urma sa fie amplasat la 40 de metri in fata teatrului, fapt punctat deja de ziarul nostru in urma cu exact o luna. Modernizarea squar-ului din fata teatrului, prin inchiderea circulatiei dinspre str. Eminescu spre Primarie a creat un spatiu public usor vizitabil si premise suficiente pentru amplasarea uneia dintre cele mai valoroase statui ale Aradului. In plus, exista si posibilitate carosabila (in fata teatrului) pentru organizarea de manifestari si sarbatori. Daca dorinta Municipalitatii se va transforma in realitate, atunci monumentul isi va relua locul sau in arhitectura locala, in conditiile in care statuia Trinitatii, (realizata in secolul al XVIII - lea) a stat un timp pe amplasamentul de acum al teatrului, iar in primii ani ai secolului XX in extremitatea sudica a bulevardului, adica in fata institutiei de cultura. In anul 1957, monumentul a fost a fost demontat, partile din bronz au fost expuse in rotonda Biserici Catolice, iar cele din piatra in spatete Bisericii Catolice din Gai. Multe din elementele statuii (realizata din 50 de bucati) au disparut in timp. Daca planurile expuse acum se vor concretiza, monumentul va fi inaltat de la nivelul terenului cu 60 cm si bordat de o zona verde de 2 m (taluz). Pe axul principal al statui, in fata si in spatele acesteia, se doreste marcarea axului cu un dalaj special din piatra naturala (granit), iar in dreapta monumentului vor fi executate niste raze tot din granit. Langa liniile de tramvai se doreste amplasarea unui gard similar cu cel existent initial in jurul monumentului, pentru protectie. Iluminatul monumentului va fi asigurat prin reflectoare asezate in zona verde si va fi corelat cu iluminatul special al teatrului, ce se realizeaza in aceste zile. Montarea statuii in fata Teatrului va avea nevoie de girul aradenilor, de votul consilierilor locali, de refacerea pieselor lipsa etc. Un prim pas a fost facut totusi: calugarii minoriti au sfintit deja locul pe care va fi amplasata Sfanta Treime. Odata cu amplasarea ei, Aradul va recastiga inca un obiectiv artistic si turistic demn de aratat in oricare brosura despre Arad.

Adriana Barbu – Observator

Statuie in protocol

Amplasarea Statuii Libertatii intr-o piata centrala din Arad va constitui unul dintre principalele puncte ale viitorului protocol ce ar putea fi semnat intre UDMR si PSD Arad, a declarat, vineri, liderul aradean al Uniunii, Andras Kiraly, citat de Mediafax. Proiectul a reprezentat cerinta de baza din partea UDMR si in protocolul precedent semnat cu PSD, insa, potrivit lui Kiraly, de aceasta data se urmareste respectarea datelor prevazute in programul privind amplasarea grupului statuar ridicat in memoria eroilor Revotuliei Maghiare de la 1848 - 1849. "Ne intereseaza ca datele prevazute in program sa fie respectate, iar proiectul sa fie finalizat in acest an", a declarat presedintele organizatiei locale a UDMR. Uniunea va demara negocierile privind viitorul protocol la inceputul lunii martie si va propune aliatilor din PSD sa sprijine si un proiect de reabilitare a Liceului "Csicky Gergely" din Arad. Liderul organizatiei municipale a PSD Arad, Coloman Edeleny, a spus ca aceste puncte sunt agreate de partidul pe care il reprezinta. Pentru a face loc Statuii Libertatii, inalta de 12 metri, consilierii municipali au aprobat, la sfarsitul anului trecut, desfintarea unei piete de vechituri, amplasata in centrul vechi al orasului, pe locul careia va fi construit un parc. Costurile proiectului au fost estimate la sase miliarde de lei, suma care va fi cautata la sponsori. Statuia Libertatii a fost amplasata in Arad la 1890 si demontata in 1925, din dispozitia guvernului Romaniei. In 1999, printr-o Hotarare de Guvern, grupul statuar a fost transferat de la Ministerul Apararii la Ordinul Minoritilor, fiind mutat astfel din Cetatea Aradului in cladirea Minoritilor, unde se afla si in prezent.

Evenimentul Zilei (Editia de Vest)

"Libertatea" in Piata Pompierilor

Controversatul grup statuar "Libertatea", dupa unii simbolizand si Ungaria Milenara, si-ar putea gasi un loc intr-o piata aradeana. Consilierii locali ai UDMR au promovat un proiect de hotarare ce va fi discutat astazi intr-o sedinta extraordinara de consiliu local despre care ieri la pranz o parte din consilierii locali aradeni nici nu fusesera anuntati ca va avea loc. Amplasamentul pentru grupul statuar, negociat indelung intre UDMR si primarie, ar putea fi in actuala Piata a Pompierilor, in apropierea Politiei aradene dar si a Liceului "Csiki Gergely", cu predare in limba maghiara. Grupul statuar care a fost demontat in anul 1925, la ordinul guvernului de atunci, a stat decenii intregi in conservare in unitatea militara din Cetatea Aradului. Abia in anul 1999, in urma unor tratative discrete intre guvernul roman si cel maghiar, grupul a fost trecut de la Ministerul Apararii la Ordinul Minoritilor. O tentativa de amplasare in Arad, mediata la vremea respectiva de ministrii Justitiei, Valeriu Stoica din Romania si David Ibolya din Ungaria, a fost dejucata in urma protestelor populatiei din Arad. Reprezentantii UDMR au negociat in continuare pentru gasirea unui amplasament potrivit pentru monumentul care, cred ei, ar aduce anual zeci de mii de turisti straini in Arad. Monumentul a aparut chiar si pe lista negocierilor secrete dintre PSD si UDMR. Eventuala amplasare a monumentului in Piata Pompierilor ar linisti acea parte a opiniei publice aradene care protesta impotriva unui amplasament mult mai central, dorit initial de UDMR. La ora actuala, monumentul, dezmembrat, se afla in curtea Palatului Minoritilor din Arad. Pentru reamplasarea si reconditionarea monumentului este necesara o importanta suma de bani, care ar putea fi asigurata fie de Ministerul Culturii, fie, partial, din donatii din partea statului maghiar.

Sorin Trocan - Evenimentul Zilei (Editia de Vest)

Considerandu-l drept “cel mai frumos simbol al maghiarimii”

Marko Bela susţine continuarea luptei pentru Statuia Libertatii

Politic

Presedintele UDMR, Bela Marko, s-a pronuntat sambata, intr-un material publicat in presa de limba maghiara, pentru continuarea luptei pentru repunerea Statuii Libertatii in actuala Piata a Pompierilor din Arad. "Nu putem vorbi despre implinirea spiritului libertatii, egalitatii si fratietatii atat timp cat suntem impiedicati sa repunem pe locul sau de cinste unul dintre cele mai frumoase simboluri ale noastre, statuia Libertatii", a accentuat Marko Bela, in chemarea sa referitoare la comemorarea din 6 octombrie a celor 13 generali. In interesul acestei probleme, mesajul liderului UDMR aminteste, in final, ca la chemarea organizatiei UDMR din Arad privind comemorarea mortii celor 13 generali sunt asteptati tot aceia care luni, 6 octombrie, vor veni la locul executiei celor "13 martiri" pentru a depune coroane in memoria celor care si-au dat viata pentru libertate. Coroane depuse pe locul unde trebuia amplasata Statuia Libertatii la Arad Comunitatea maghiara din Arad a depus, ieri, coroane de flori in locul in care la aceasta data trebuia dezvelita Statuia Libertatii si unde minoritatea a gasit doar un soclu, dupa ce autoritatile au oprit lucrarile de reamplasare a grupului statuar. Sute de maghiari si cativa oficiali de la Budapesta au participat la o slujba oficiata la baza soclului, dorind sa dea un semnal autoritatilor ca piata in care s-au inceput lucrarile de reamplasare a statuii este locul cel mai potrivit. Episcopul Laszlo Tokes, care a oficiat slujba, a declarat ca nu este surprins de faptul ca autoritatile au stopat demersul comunitatii maghiare. "Nu am avut posibilitatea sa ma surprinda acest fapt, deoarece de cateva saptamani stim ca numai soclul va ramane. Dar cred ca soclul reprezinta ideea de baza a Statuii Libertatii si, deocamdata, poarta promisiunea ca nu peste mult si statuia va sta la locul potrivit", a spus Tokes. Oficialii de la Budapesta prezenti la slujba au comentat pozitia autoritatilor romane potrivit carora monumentul nu ar corespunde cerintelor actuale din punct de vedere estetic. "A spune despre aceasta statuie ca nu corespunde din punct de vedere estetic este o palma data culturii europene, deoarece in 1887 aceasta statuie a fost premiata la expozitia de la Bruxelles. Din punct de vedere politic, este un motiv slab", a declarat David Ibolya, presedinte al Forumului Democrat al Maghiarilor din Ungaria. Monumentul ce urma sa fie dezvelit oficial la 5 octombrie a fost construit si instalat in Arad in anul 1880, la comemorarea executiei a 13 generali revolutionari antihabsburgici de la 1848. Monumentul a fost demontat in 1924, la ordinul guvernului Ionel I.C. Bratianu si a fost pastrat in Cetatea Aradului, intr-o unitate militara. Guvernul Radu Vasile a aprobat, la 20 septembrie 1999, o hotarare prin care Monumentul Libertatii era transferat in administrarea Ordinului Minoritilor din Arad. Pentru a face loc Statuii Libertatii, inalta de 12 metri, consilierii municipali aradeni au aprobat, la sfarsitul anului trecut, desfiintarea unei piete de vechituri, cunoscute sub numele de Piata Pompierilor si amplasate in centrul vechi al orasului. Lucrarile de reamplasare a monumentului au inceput in urma cu cateva luni, insa recent au fost intrerupte, pentru ca inspectorii in constructii sustin ca au descoperit unele nereguli in documentele de autorizare. Controlul a survenit anuntului lui Razvan Theodorescu, potrivit caruia reamplasarea monumentului nu a fost aprobata de Ministerul Culturii si Cultelor. La randul sau, presedintele Ion Iliescu a declarat in repetate randuri ca monumentul trebuie instalat intr-un parc al reconcilierii, nu intr-o piata publica, iar in parc sa troneze si lucrari de arta reprezentand evenimente din istoria romanilor. Comunitatea maghiara de la Arad spune, insa, ca amplasamentul actual, unde lucrarile efectuate au costat deja zeci de mii de euro, este cel mai potrivit. "Amplasamentul potrivit pentru noi este in continuare Piata Pompierilor. Cand a fost ministrul RazvanTheodorescu si am discutat aceasta problema, conducerea ministerului a propus un alt amplasament, in Subcetate, intr-o zona absolut nepotrivita. Consideram ca daca este vorba despre un parc, atunci piata se poate transforma in parc", a spus Andras Kiraly, presedintele UDMR Arad. Ceremoniile comunitatii maghiare vor continua si luni, data la care, in mod obisnuit, are loc comemorarea revolutionarilor maghiari, la Arad fiind asteptati si membri din Guvernul Ungariei.

Curierul Naţional, (Ediţie din arhivă) Anul 8, nr. 3846. Luni, 06 Octombrie 2003

Statuia Libertatii va intra cu capul sus in istoria Aradului

Din toamna, dupa aproape un secol de exil in lanturi,

monumentul va urca din nou pe soclu

Cea mai importanta porunca divina - iubirea aproapelui, cea mai pretioasa comoara a omului – libertatea. Incatusarea fizica si mentala au condus, in istorie, la evenimente sangeroase, pornind de la simpla revolta tribala a mileniilor trecute la razboiul nuclear din zilele noastre Cea mai puternica dorinta a omului, motivata prin insasi existenta si misiunea sa pe pamant este libertatea, fara de care gandirea, progresul societatii nu ar avea nici sens, nici viitor. Orice lucrare de arta, indiferent de mesaj, continut sau stil artistic, emotioneaza, fie ca este privita in atelierul artistului, intr-o galerie de arta, sau intr-un simplu decor. Aradul are prilejul unic in tara (si nu numai) de a oferi in spatiul sau urbanistic o lucrare de arta cu totul iesita din comun: monumentul Statuia Libertatii.

Scurt istoric

Cine se intalneste cu "Statuia Libertatii" realizata de sculptorul Zala György (1858-1937) traieste - este imposibil altfel - acele clipe unice si mult ravnite ale creatorului superbei lucrari: imensa durere, agonie, moarte, triumf, libertate. Artistul lasa eternitatii, la numai 22 de ani o lucrare monumentala al carei succes absolut este asigurat de doua elemente vitale: frumusete si mesaj.  Mesajul triumfului victoriei, al libertatii! Cat de sublim si violent a trait György acest sentiment, daca ceea ce a lasat in urma efortului sau creator s-a numit atunci, astazi si-ntotdeauna, Statuia Libertatii. Lucrarea a fost ridicata in Arad in anul 1880, la comemorarea executiei celor 13 generali revolutionari antihabsburgici de la 1848. Nu a avut parte de o "viata" prea lunga, pentru ca in anul 1924 "libertatea" a intrat in lanturile istoriei, fiind demontata de pe soclu din ordinul Guvernului I.C. Bratianu. A intrat, cu toata maretia pe poarta cetatii Aradului, intr-o unitate militara, unde a innobilat locul timp de trei sferturi de veac, ca apoi, din 1999 sa fie preluata in administrare de Ordinul Minoritilor din Arad, unde se afla in prezent. Monumentul urma sa-si continue nobila misiune, prin amplasarea sa intr-un parc al reconcilierii romano-maghiare, dar proiectul s-a lovit de dispute politice puternice si de opozitia Consiliului Local care nu a putut gasi nici un loc pentru amplasarea parcului.

Bronzul libertatii absolute.

Lucrarea face parte din acele creatii rarissime in care artistul isi pune intreaga fiinta, trup si suflet in tonele de metal, care, prin harul mainilor sale s-a transformat in bronz divin. Monumentul contine cinci piese: Spirit de sacrificiu � o femeie puternica pe al carei chip se citeste tarie si hotarare de nestramutat in datoria pe care o are de indeplinit; Putere de lupta un tanar soldat cu coif si buzdugan a carui forta fizica si psihica sunt parca din otel; Luptator pe moarte � durerea si totusi puterea femeii care tine in brate eroul cazut la datorie; Desteptarea Libertatii - un splendid inger cu aripile desfacute care retrezeste spiritul libertatii in luptatorul cu sabia si, in sfarsit, Victoria, Libertatea insasi, exprimata printr-o statura feminina impunatoare, coplesitoare, dominanta asupra intregului grup statuar; un triumf al libertatii si onoarei obtinute prin lupta si jertfa suprema, cu cununa de lauri in mana.

Mesterii restauratori sub maretia libertatii.

Sunt cativa tineri talentati, pasionati, patrunsi de "greutatea" fascinanta a unei lucrari cu care nu s-au mai intalnit pana acum si, poate nu se vor mai intalni niciodata. Sunt foarte bine documentati, stiu totul despre monument, "intra" si ies din interiorul pieselor pentru a lucra si a intelege mai bine ceea ce s-a facut cu mult timp inaintea lor : "Sunt fascinat de acest tanar sculptor, de felul cum a lucrat, cum a imbinat la vremea respectiva toate piesele, imbinare extrem de dificila, insesizabila cu ochiul liber�Privirile lor cunoscatoare, usor obosite, sfredelesc si aluneca pe fiecare cuta a hainelor, cauta tinta privirilor tragice sau triumfatoare a uriaselor statui, mainile mangaie profesionist imbinarile magice, locurile lipsa. Sunt mii de schite, zeci de studii pe care le-a facut artistul, tocmai pentru a gasi formula ideala si a gasit-o! Nu am mai facut restauratii in stil postromantic, e o experienta inedita, poate irepetabila. Fiecare statuie exprima altceva; durerea este coplesitoare, dar nu umilitoare, sufe-rinta este grea, dar demna, moartea, aureola sacrificiului suprem, victoria, iluminare si triumf intr-un trup al fortei si dragostei". Mesterii clujeni si-au vandut, pentru jumatate de an sufletul si mainile acestui colos de aproape 20 de tone de bronz. Au inceput lucrul de peste doua saptamani: "Refacem totul, de la surubarie, structura interna si pana la reconditionare si creare a elementelor care lipsesc: degete, frunze din cununa, pene din coif, bucati din diferite arme de lupta. Mai intai se fac modele din lut, dupa care urmeaza turnarea in bronz. Daca este bine intretinut si refacut, monumentul ar trebui sa reziste cinci sute de ani "Trei tineri - Szilagyi Lászlo, Pokornyi Attila, Stármüler Geza - stau, de dimineata si pana seara, asemenea ucenicilor mesterului Manole, langa 20  de tone de bronz, incercand sa readuca la viata suferinta, durerea din care se naste, triumfatoare, prin sacrificiu suprem, Libertatea. De soclu se ocupa mesterul Rudolf Kocsis care are de impacat intru unire 85 de bucati de piatra Lucrarile de restaurare trebuiau, in mod normal sa dureze peste doi ani si jumatate, dar, iata ca dorinta tuturor este prea fierbinte pentru a se astepta atat: va fi gata in sase luni!

6 octombrie 2003  gest reparator al istoriei.

Nu se putea ca, pana la urma, o asemenea lucrare sa zaca, durandu-si eternitatea intre zidurile reci, lipsite de soare ale curtii apartinatoare Ordinului minorit. Dupa un secol si ceva, istoria isi cere iertare in fata celui care a ridicat intru nemurire Nasterea, Lupta, Pretul si Triumful Libertatii, artistul Zala György si mesajul statuilor sale."A fost un moment unic atunci cand Consiliul local a aprobat aducerea in lumina a statuii, amplasarea in fosta piata a pompierilor, alocandu-se in scopul reabilitarii acesteia suma de doua miliarde de lei. Prezidiul executiv din Cluj a luat la cunostinta acest lucru si a inaintat guvernului maghiar proiectul nostru pentru restaurarea monumentului, costul aproximativ fiind de 300.000 euro. Szabo Vilmos, secretar de stat in Cancelaria primului ministru al Ungariei care se ocupa in mod special de aceasta problema a declarat ca doreste ca reinstalarea statuii sa se faca pana in data de 6 octombrie 2003, pentru a fi dezvelita in cadru festiv, la moment aniversar. In urma cu doua saptamani UDMR Arad a infiintat o asociatie  pentru sprijinirea reamplasarii monumentului, scopul acesteia fiind de a obtine bani de la sponsori, de la comunitatea maghiara, biserici si de la Guvernul Ungariei" a declarat presedintele filialei aradene a UDMR Kirally Andras. Sediul asociatiei este pe strada A. Russo, iar donatiile se fac la BRD SV 391 288 02 00 in lei. "Este o mare mangaiere sa auzim ca media are si vorbe bune pentru proiectul nostru" a mai adaugat Kirally. Cand totul va fi gata, Libertatea va trona pe un soclu la o inaltime de 12 metri in fosta piata a Pompierilor. Este un gest reparatoriu al istoriei, in memoria celor care prin jertfa vietii lor au innobilat creatia artistului Zala György. Este un triumf al sacrificiului suprem, o lectie a demnitatii si onoarei a carei cununa nu poate fi decat recunostinta si admiratia tuturor generatiilor de acum inainte.

Zala György (1858-1937)

Realizeaza la Arad, in 1880 lucrarea "Statuia libertatii" la comemorarea executiei celor 13 generali revolutionari antihabsburgici de la 1848. -demontata in 1924 la ordinul lui I.C. Bratianu- tinuta in cetatea Aradului intr-o unitate militara timp de 75 de ani- din 1999 monumentul intra in administrarea Ordinului minorit din Arad. In urma aprobarii Consiliului local, monumentul va fi amplasat pe locul fostei piete a pompierilor. Din toamna "Statuia Libertatii" va reintra in istoria valorilor de arta aradene, data dezvelirii fiind stabilita pentru 6 octombrie 2003. Mesterii clujeni si-au vandut, pentru jumatate de an sufletul si mainile acestui colos. "Refacem totul: surubarie, structura interna, reconditionam si cream elementele lipsa: degete, frunze de laur, pene din coif, bucati din diferite arme de lupta. Daca este bine refacuta si intretinuta, lucrarea ar trebui sa reziste vreo cinci sute de ani

Douazeci de tone de bronz

Monumentul este format din cinci piese care definesc, in ansamblu, mesajul lucrarii: suferinta libertatii in lanturi, redesteptarea sperantei, spiritul de sacrificiu, lupta dusa pana la jertfa suprema, triumful victoriei. Greutatea lucrarii este de aproximativ 20 de tone de bronz realizat in stil postromantic. Restaurarea lucrarii costa aproximativ 300.000 euro.

Felicia R. Gheorghe – Occident

Monumentul Libertăţii din Parcul Reconcilierii din Arad a fost vandalizat

Un adevărat scandal riscă să ia amploare la Arad, legat de Monumentul Libertăţii, situat în Parcul Reconcilierii. Monumentul a fost readus în atenţie de preşedintele municipal al PNL Arad, Florin Galiş, care a declarat că există şanse pentru finanţarea aducerii rămăşiţelor marelui revoluţionar de la 1848, Nicolae Bălcescu, de la Palermo pentru a fi înhumat în Cetatea Aradului, prin vânzarea la licitaţie a Monumentului Libertăţii către statul maghiar. Galiş a promis că dacă PNL va reveni la putere, se va implica pentru materializarea acestui proiect. Declaraţia lui Florin Galiş a aprins spiritele în cadrul UDMR Arad, care a reacţionat printr-un comunicat de presă prin care arată că o asemenea atitudine iresponsabilă nu ar fi în spiritul unui oraş cu o tradiţională bună conlocuire între populaţia majoritară şi minorităţi, inclusiv cea maghiară cum este Aradul. Mai mult, preşedintele UDMR Arad, Andras Kiraly, a spus că o eventuală prezenţă a lui Flori Galiş pe o listă electorală a PNL ar face imposibilă o posibilă colaborare între UDMR şi PNL pe viitor. Ieri, reprezentanţii conducerii arădene a UDMR au prezentat faptul că, imediat după declaraţia lui Galiş, Monumentul Libertăţii a fost vandalizat. Mai precis, au dispărut o diademă, un pumnal şi o sabie, toate din bronz, din grupul statuar. Acestea au fost desfăcute extrem de precis, fără a aduce alte prejudicii monumentului. UDMR a sesizat Poliţia, iar Primăria a depus o plângere penală împotriva autorilor acestui act. „Vom supraveghea atent modul cum va decurge această anchetă”, a declarat preşedintele UDMR Arad, Andras Kiraly. Florin Galiş, preşedintele municipal al PNL Arad, a reacţionat imediat la declaraţiile de ieri ale liderilor UDMR. Negând orice implicare în regretabilul gest care a condus la deteriorarea monumentului, Galiş a acuzat UDMR că prin exacerbarea acestei poveşti încearcă de fapt să atragă atenţia electoratului ungar de la faptul că, prin acţiunile Uniunii alături de celelalte partide din coaliţia guvernamentală, a prejudiciat şi interesele etnicilor maghiari. El a dat un exemplu local: Nimeni din conducerea UDMR nu a participat la dezbaterea despre Ştrandul din Arad, deşi şi maghiarii sunt afectaţi de preţul mare al biletelor de intrare pe ştrand”, a declarat Florin Galiş. Monumentul Libertăţii, dedicat conducătorilor martiri ai Revoluţiei ungare de la 1848-1849, a fost amplasat în Parcul reconcilierii din Arad, alături de un alt monument dedicat eroilor români ai Revoluţiei paşoptiste. Deşi realizarea acestui Parc a stârnit multe controverse la vremea respectivă, el a devenit un punct de atracţie turistică al Aradului, vizitat de mii de turişti, în special din Ungaria, fiind şi un exemplu de bună convieţuire între români şi unguri. În Parcul reconcilierii au mai avut loc mici distrugeri, care au scăzut mult odată cu reinstalarea unui punct de supraveghere al Poliţiei Locale Arad în zonă.

Sursa:Ziua de Vest, Joi, 21 Aprilie 2011 Scris de Sorin Trocan

Dupa aproape un secol de functionare;

Prima reparatie capitala la orga Bisericii Minoritilor

Biserica Parohiei Romano-Catolice, construita de Ordinul Minoritilor in primii ani ai secolului trecut, fascineaza, la serviciile divine oficiate aici, printr-un element de civilizatie sonora, am numit orga. Ea impresioneaza ascultatorul prin sunetul pregnant, peremptoriu, ca si prin diafane, angelice acorduri. Exista in Arad si altele asemenea, care, insa, nu beneficiaza in aceeasi masura de elementul spatiu, ca aici. Si pentru ca nimic nu scapa de coltii lui Cronos, a venit vremea reparatiei. Orga a fost construita in anul 1912, la Budapesta, de Rieger Otto, cu numarul de opus 1726. Un instrument asemanator poseda Filarmonica din Targu Mures iar al treilea existent la noi in tara se afla la Satu Mare, pana a fost si distrus in timpul razboiului. In Transilvania si Banat se intalnesc frecvent orgi purtand marcile Wegen-stein sau Dangl, acesta fiind cunoscut si ca fabricant de armonii. Din examinarea unui cunoscator se pare ca orga a fost construita pentru o sala de spectacole si nu pentru biserica, lucru dedus din compozitia registrelor. Este o orga romantica de tip pneumatic, are circa 2400 de tuburi, 40 de registre sonore, plus registrele de cuplare si doua combinatii libere de registre, utile pentru concerte. Orga maricica, spun cunoscatorii. Inainte de reparatie functiona cu un sfert din capacitate. Instrumentul poate fi considerat drept unicat, deoarece tevile din fatada ale principalului sunt, in general, din zinc, pe cand la aceasta sunt din staniu. Aici au cantat o serie de personalitati ale vietii muzicale aradene: pater Karacsony, pater Mezei, profesorul Antoniu Cilling (unul dintre fondatorii scolii de muzica aradene), Iosif Berki, dar si invitati Michel Robert, organistul de la Notre Dame din Versailles sau profesorul de la Academia de Muzica din Varsovia Andrej Chorosinski, care a prezentat in doua zile consecutiv, recitaluri cu program diferit. Restaurarea va fi efectuata de Papp Zoltan de la S.C. Panship SRL din Odorheiu Secuiesc. Orga se demonteaza si se transporta la atelier. Costul reparatiei nu se poate stabili decat in momentul demontarii, in orice caz ea se situeaza intre 15000-20000 de euro. Lucrarile se estimeaza a se finaliza in jurul datei de 15 august si orga va fi consacrata in cadrul unui serviciu pontifical, savarsindu-se o slujba speciala, in acelasi timp, cu caracter de concert. Un moment pe care il asteptam, o reparatie ce poate asigura inca un secol de functionare optima.

Dana Todor - Adevarul

Tricentenarul Ordinului Minoritilor la Arad

Fratii nostri romano-catolici au praznuit ieri, 8 iunie, printr-o liturghie festiva, Coborarea Sfantului Duh. Ca vechi aradean, pot spune că n-am vazut de multe ori atata lume in biserica din centru. Ordinul Fratilor Minori Conventuali sarbatoreste in acest an, trei secole de slujire in Arad. Ei au avut o prima resedinta si, respectiv, biserica in zona Pietei Avram Iancu, o a doua pe actualul amplasament, doar ca biserica era situată in curte. Biserica splendida, unul dintre edificiile emblematice ale orasului nostru, a fost construită in 1903 si la poartă hramul Sfantului Antoniu de Padova. Sfintia Sa Joachim Giermek, Generalul Ordinului Fratilor Minori Conventuali, alaturi de un ales sobor preotesc , a oficiat Sfanta Liturghie. In cor (la romano-catolici, este partea ce corespunde altarului) se aflau reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe Romane si ai Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma. La predică, Sfintia Sa s-a referit la praznicul Cincizecimii, la tricentenarul slujirii minoritilor in Arad si la centenarul bisericii. Parintele General vorbea in italiana, cuvantul fiindu-i tradus in limbile romana, maghiara, germana. Tot in aceste limbi se si canta. Si chiar daca erai de altă lege, puteai sa-ti dai seama unde se ajunsele in Sf. Liturghie după momentele misei - Sanctus, Agnus Dei etc. Emotionante acordurile orgii. Un moment inedit este după rugaciunea domneasca. In biserica e rigoare si ordine. In aceeasi ordine se merge la masa, unde Sfintia Sa Joachim Giermek a venit să-i salute pe invitati, deoarece se grabea spre Timisoara să prinda avionul către Roma. In schimb Pater Kartal Erno, Provincialul Ordinului Minoritilor, care a avut amabilitatea sa ne dea, anul trecut, un interviu, s-a intretinut in mod cordial cu invitatii. La un moment dat se vorbea despre familia crestina reconciliata si reconcilianta - o realitate a mileniului de aur si un deziderat al celui actual. Tot aud despre jubileul bisericii, dar daca ne amintim ca romanii serbau jubileul la 50 de ani, am putea spune ca a fost de sase ori jubileu.

Dana Todor - Adevarul

http://cros-semimaraton.ro/pages/09_arad2.html

Statuia Sfantului Ioan Nepomuk-intersectia strazii Desseanu cu Episcopiei

Patron al Banatului,ceea ce nu exclude prezenta sa in alte provincii istorice ale fostului imperiu habsburgic;sfant ocrotitor al calatorilor care treceau prin paduri,locuri mlastinoase si peste poduri.Initial,statuia,realizata din calcar,in anul 1929,intr-un atelier local,a fost amplasata in preajma actualei primarii,pe partea dinspre Mures.In anul 1872,monumentul a fost mutat in scuarul creat la intersectia strazilor Desseanu cu Episcopiei.In anul 2002,sculptorul Mihail Tacaks a montat pe acelasi loc,replica monumentului,realizata din piatra de Vistea,originalul restaurat fiin depus in incinta Bisericii Romano-Catolice din centrul Aradului

Coloana Sfintei Treimi(a ciumei)-Calea Timisorii

Numita si ,,Coloana Legamantului''.Aceasta ultima denumire se refera la hotararea cetatenilor romano-catolici din Aradul Vechi,ca dupa incetarea epidemiei de pesta(holera) dintre anii 1732-1738,sa ridice o coloana a Sfintei Treimi,cu un altar propriu,drept multumire ca au scapat cu viata din aceasta epidemie.Ea a fost realizata in anul 1745,un an mai tarziu fiind asezata in fata vechii primarii a Aradului,azi Piata Avram Iancu.In anul 1882,ea a fost mutata peste raul Mures,in Aradul Nou,pe Calea Timisorii,pe partea dreapta in sensul de iesire din oras,unde se afla si in prezent.

Statuia Libertatii-parcul Reconcilierii

Statuia Libertăţii din Arad este un monument dezvelit în anul 1890 la Arad, la comemorarea execuţiei celor 13 comandanţi militari antihabsburgici cunoscuţi sub numele de cei 13 de la Arad. Monumentul a fost demontat în anul 1925 pe baza decretului 1512/1925 al guvernului Ion I. C. Brătianu, pe motiv ca generalii respectivi ar fi luptat împotriva românilor. A fost păstrat în Cetatea Aradului, într-o unitate militară. La 20 septembrie 1999 guvernul Radu Vasile a adoptat o hotarâre prin care Statuia Libertăţii a fost transferată în administrarea Ordinului Franciscan din Arad. Pe parcursul timpului, Statuia Libertăţii a stârnit aprige controverse legate de oportunitatea reamplasării ei în municipiul Arad.

În şedinta din 4 martie 2004 guvernul Adrian Năstase, în ciuda protestelor vehemente venite din partea unor membri ai parlamentului, între care s-a numărat şi senatorul PSD Sergiu Nicolaescu, a aprobat reamplasarea Statuii Libertăţii într-un Parc al Reconcilierii româno-ungare, amenajat in Piaţa Pompierilor din Arad. Pe 25 aprilie 2004 a avut loc, în prezenţa oficialităţilor române şi maghiare şi a şefului delegaţiei Comisiei Europene în România, noua dezvelire a monumentului.

Arcul de Triumf-parcul Reconcilierii

Compex statuar de mari dimensiuni,ce evoca evenimentele revolutionare ale anului 1848 in Tarile Romane.A fost desvelit in anul 2005,fata in fata cu ''Monumentul Libertatii'',pe axul hexagonal al parcului Reconcilierii.Arcul de Triumf,impreuna cu numeroasele sale personaje,a fost realizat de catre sculptorul Ion Bolborea(Bucuresti).

Obeliscul Sfintei Treimi-intersectia strazii Steagului cu Frumoasa

Ridicat de comunitatea romano-catolica de expresie germana din fosta comuna Sanicolaul Mic,in primul sfert al secolului 20,este amplasat in perimetrul inierbar de la intersectia strazii Steagului cu strada Frumoasa.Soclul este format din doua paralelipipede,unul mai mare iar celalalt  mai mic,dedesupt.Postamentul este de beton.Intreaga piesa votiva,inclusiv personajele,sculptate in gresie,din varful obeliscului,sunt protejate de o zugraveala de numa galben-deschi.Este lipsit de inscriptii.

Reveniri la monumente uitate

Biserica Minoriţilor din Sibiu – monument pe LMI 2004, demolat în 1987 (II)

Aşa cum reiese din fotografiile de epocă sau din cele realizate în perioada demolării, clădirea de pe str. 9 Mai, cunoscută sub numele de Biserica Minoriţilor, sau mai exact corul acesteia, se prezenta ca o construcţie masivă, destul de impunătoare, dar umbrită, în cea mai mare parte, de locuinţele şi anexele, cu un singur nivel, aflate în jurul ei, care o parazitează cu zidurile lor. Pe latura sudică, dinspre 9 Mai, intrarea se putea face printr-o poartă din lemn, în două canaturi, construcţiile de la stradă fiindl la nivelul anului 1987, o unitate “Coafură” aparţinând Cooperativei “Igiena” şi o tutungerie. O fotografie, datată la 1900 (“um 1900”), ne prezintă o construcţie cu trei nivele, cu acoperiş într-o apă. Sunt vizibile două ferestre mari, dreptunghiulare, în două canaturi, aşezate excentric una faţă de cealaltă. Lipită de ea se află o construcţie anexă a unei locuinţe, având destinaţie de prăvăile de haine. De acolo, un gang ducea la o portiţă efectuată într-unul dintre contraforturi. Pe latura vestică, dinspre strada Ampère, biserica era acoperită aproape total de un ansamblu de locuinţe lungi şi joase, al căror acoperiş, la fel de înalt ca pereţii, se ridica până la nivelul bazei acoperişului absidei bisericii, făcând aproape invizibil edificiul. O imagine luată aproximativ din poziţia nord-est spre sud-vest, realizată în perioada demolării, este edificatoare privind aspectul Bisericii Minoriţilor, aceasta şi datorită “avantalujui” inexistenţei, la acel moment, a locuinţelor care o ecranaseră. Se observă clar mansardarea, ferestrele şi o parte dintr-un contrafort. La demisol, se pot observa mai multe deschideri în zid, printre care o intrare boltită, cu arcadă semicirculară. O imagine luată dinspre nord spre sud, din lateral (spre str. 9 Mai), arată clar urmele a trei contraforturi şi un pasaj practicat în al patrulea, la extremitatea vestică a construcţiei. Acoperişul, în două ape, este demolat, fiind vizibile spaţiile din interior. La contrafortul cu portiţă de pe latura vestică, sunt vizibile două etape de construcţie. Dinspre est, se putea remarca forma hexagonală a absidei, urmele rectangulare ale uneia dintre ferestre, un contrafort întreg şi urmele altuia. Pe pagina web a Insititutului de Memorie Culturală există, un raport de cercetare arheologică realizat de arhg. Petre Beşliu-Munteanu, pe perioada 1983-1992, unde, la secţiunea C, se precizează: ““Biserica Minoriţilor”; corul bisericii a fost ridicat la sf. sec. XIII. Rezultatele cercetării: a) conturarea planului unui spaţiu, planificat ca o basilică cu 3 nave, dar finalizat cu 2 nave; b) raporturile dintre ziduri şi situaţia stratigrafică au pus în evidenţă etapele de abandonare a bisericii (în sec.XVII, corul bisericii a căpătat utilitate publică şi a fost mansardat; c) în mormintele cercetate au fost descoperite scheletele călugărilor.”. Dată fiind pierderea importanţei sale religioase şi utilitare, Biserica minoriţilor se află rar menţionată în hărţile de epocă. Ea figurează însă pe planul lui Morano Visconti de la 1699, “Hermannstadt Citta, Capitale della Transiluania”6. La fel, este uşor de identificat pe harta Sibiului de la 1875, care prezintă în detaliu lotizarea oraşului. Monumentul mai este prezentat ca “Biserica minoriţilor cu zidul fostei mînăstiri” şi inclus în circuitele de vizitare în “circuitele” de vizitare a Sibiului nr. I, III şi IV din harta-ghid “Municipiul Sibiu”, dar poziţionat pe hartă undeva pe la mijlocul străzii 9 Mai. O situaţie cel puţin comică vom întâlni la reeditarea acestei lucrări, pe la finele anilor 90, - deci la zece ani de la declasarea şi demolarea ei – când apare din nou le lista monumentelor “must see” ale Sibiului, cu o denumire extrem de interesantă: “Biserica minorităţilor”! Evident, “cu zidul fostei mînăstiri”, probabil aparţinând ordinului călugărilor “minoritari”, nu? Localizarea ei bagă pe cel interesat iar în ceaţă: în ambele ediţii, este trecută str 9 mai nr. 81! Pe Lista Monumentelor Istorice 2004 apare însă nr 75... Iar cele mai reuşite fotografii au fost făcute de pe strada (demolată acum) Ampere. O localizare într-adevăr exactă o face harta “Hermannstadt. Plan der Altstadt”10, realizată de arh. Hermann Fabini în anul 2000: Biserica Minoriţilor, apare, sub titulatura “Kloster der Grauen Nonnen”, pe actuala stradă a Constituţiei, împărţită “frăţeşte” de bloc, carosabil şi loc viran. O reconstituire a sa a fost făcută şi de artistul Radu Olteanu, în harta 3D “Sibiu Cibinium Hermannstadt. Anno Domini 1650”, unde construcţia este vizibilă în zona Porţii Elisabeta. Probabil că monumentul numit Biserica Minoriţilor ar fi avut altă soartă dacă demolatorii sibieni ar fi ţinut seama de indicaţiile venite “de sus”, de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, prin Comisia Centrală a Patrimoniului Cultural Naţional şi Comisia Ştiinţifică Tehnico-Economică pentru Monumente de Cultură emite un aviz, datat 16 iulie 1984, în care, printre altele, se recomandă, la punctul 6, ca “Pentru clădirea monument istoric din str. 9 Mai nr. 75 (deci e, totuşi, nr. 75, n.n.) cunoscută sub denumirea de Biserica minoriţilor, dat fiind starea de conservare şi pierderea unor atribute datorate exploatării necorespunzătoare se dă acordul excluderii de pe Lista monumentelor de cultură din R. S. România în cazul demolării, aprobarea legală urmînd a fi specificată ca atare odată cu aprobarea generală a detaliului de sistematizare. Se recomandă, totuşi, datorită vechimii construcţiei şi poziţiei în cadrul centrului istoric, păstrarea în continuare a monumentului, în cazul acceptării de cultul ortodox a refolosirii monumentului consolidat şi reparat”11. Exista, deci, o cale de salvare. Interesant este că tov. Suzana Gâdea, preşedintele CSTE, împreună cu contrasemnatarii Teodor Iovănescu (referent CSTE) şi Gh. Sion (arhitect), fac referire la o posibilă preluare a clădirii minorite de către “cultul ortoodox”, deşi ea era, prin construcţie şi destinaţie, aparţinătoare “cultului catolic”. Probabil că a fost vorba iar de tactica “de ce să ne legăm la cap dacă nu ne doare”, iar răspunderea salvării, restaurării şi întreţinerii celei mai vechi mănăstiri încă pe atunci în picioare din Sibiu a fost pasată “cui o vrea”. Încâlcite căi avea (şi are) romano-catolicismul sibian când e vorba de propriul patrimoniu... O a doua încercare de salvare, mai exact de a lăsa arheologii să îşi facă treaba aşa cum trebuie, o reflectă alt document, emis de directorul din acea perioadă, Nicolae Găitan şi destinat EPCFL Sibiu (demolatorii), emis la 13 mai 1987, şi semnat de aducere la cunoştinţă în 20 mai acelaşi an: “Prin prezenta Vă atenţionăm că în str. 9 Mai, nr. 75, există un monument istoric, datat în sec. XIII – XV. Întrucît zona se află în perimetrul de demolate, construcţia fiind deja afectată, Vă solicităm ca, potrivit Legii 63/1974 privind ocrotirea patrimo-niului cultural naţional, să opriţi temporar lucrările de demolare, pănă cînd specialişti ai C.P.C.N. Sibiu vor efectua documentaţia necesară. Vă amintim că, potrivit dispoziţiilr (sic!) în vigoare, distrugerea din rea intenţie sau neştiinţă constituie infracţiune penală şi se pedepseşte ca atare”. Dar nu te poţi pune cu sarcinile de plan care trebuie raportate la timp... Şi astfel Biserica Minoriţilor a ajuns un fel de mort în realitate, dar viu în documentele oficiale. Probabil că noua LMI va fi mai curată şi făcută mai „conform”.

http://www.tribuna.ro/stiri/tribuna-de-weekend/reveniri-la-monumente-uitate-55379.html

Cine a fost Elisabeta a Ungariei?

Soţie, mamă, prinţesă, sfântă – Elisabeta a Ungariei

21.10.2010, Vatican (Catholica) - Viaţa Elisabetei a Ungariei – soţie şi mamă, şi de asemenea prinţesă care a trăit pentru cei săraci – este o invitaţie la a-l redescoperi pe Cristos, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea. În cadrul audienţei generale de miercuri, 20 octombrie 2010, din Piaţa San Pietro, Pontiful a reflectat asupra Elisabetei a Ungariei, o sfântă din secolul al XIII-lea şi “una dintre femeile din Evul Mediu care a trezit mare admiraţie”. Elisabeta a fost fiica lui Andrei al II-lea, regele Ungariei, şi s-a căsătorit cu Ludovic de Turingia. Deşi căsătoria a fost aranjată din motivaţii pur politice, “între cei doi tineri s-a născut o iubire sinceră, animată de credinţă şi de dorinţa de a împlini voinţa lui Dumnezeu”, a arătat Sfântul Părinte. Ludovic a început să domnească asupra Turingiei la vârsta de 18 ani, când a murit tatăl lui, a continuat Pontiful, dar Elisabeta a devenit “obiect al criticilor în şoaptă, deoarece modul său de a se comporta nu corespunde cu viaţa de la curte”. Celebrarea căsătoriei ei, de exemplu, nu a fost exagerată, şi o parte dintre cheltuielile pentru ospăţ au fost date săracilor. Sfântul Părinte a mai arătat: “Odată, intrând în biserică în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, şi-a dat coroana jos, a depus-o în faţa crucii şi a rămas prosternată la pământ cu faţa acoperită. Când o călugăriţă a certat-o pentru acel gest, ea a răspuns: ‘Cum pot eu, creatură mizerabilă, să continui să port o coroană de demnitate pământească, atunci când îl văd pe Regele meu Isus Cristos încoronat cu spini?’”.

“Aşa cum se comporta în faţa lui Dumnezeu, în acelaşi fel se comporta faţă de supuşi”, iar Ludovic a susţinut-o în acţiunile ei de caritate. “Căsătoria ei a fost una profund fericită”, a spus Papa Benedict al XVI-lea. “Elisabeta îl ajuta pe soţ să înalţe calităţile sale umane la nivel supranatural, iar el, în schimb, o ocrotea pe soţie în generozitatea ei faţă de cei săraci şi în practicile ei religioase. Tot mai plin de admiraţie faţă de marea credinţă a soţiei, Ludovic, referindu-se la atenţia ei faţă de cei săraci, i-a spus: ‘Dragă Elisabeta, pe Cristos l-ai spălat, l-ai hrănit şi l-ai îngrijit’. O clară mărturie despre modul în care credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele întăresc uniunea maritală şi o fac şi mai profundă. În cele din urmă tragedia a lovit-o pe fericita soţie: Ludovic a intenţionat să se alăture unei cruciade, dar s-a îmbolnăvit şi a murit înainte de a se îmbarca. Avea doar 27 de ani. Elisabeta “s-a retras în singurătate, însă după aceea, întărită de rugăciune şi consolată de speranţa de a-l revedea în cer, a început din nou să se intereseze de problemele regatului”. O aştepta însă o altă încercare: “cumnatul ei a uzurpat conducerea Turingiei… Tânăra văduvă, cu cei trei copii, a fost alungată de la castelul din Wartburg şi a pornit în căutarea unui loc unde să se refugieze”. Au urmat luni dificile, în care a peregrinat prin sate, lucrând acolo unde era primită, asistându-i pe bolnavi, torcând şi cosând. Abia la începutul anului 1228 i-a fost reabilitat numele şi “a putut să primească un venit corespunzător pentru a se retrage în castelul familiei, la Marburg”. Îndrumătorul ei spiritual a convins-o mai târziu să nu renunţe la toate averile ei, încurajând-o în schimb să le folosească pentru a-i ajuta pe săraci. Papa l-a citat pe acesta relatând: “[Ea] a construit un spital, a adunat bolnavi şi neputincioşi şi i-a servit la propria masă pe cei mai mizerabili şi mai respingători”. Papa Benedict al XVI-lea a explicat că Elisabeta şi-a petrecut ultimii trei ani din viaţă îngrijind bolnavii în spitalul pe care l-a înfiinţat, devenind “ceea ce am putea numi o femeie consacrată în mijlocul lumii” şi a format împreună cu prietenele ei o comunitate călugărească. În 1231 a fost lovită de o febră puternică şi “în noaptea de 17 noiembrie a adormit dulce în Domnul. Mărturiile despre sfinţenia ei au fost aşa de multe şi mari încât, numai patru ani mai târziu, Papa Grigore al IX-lea a proclamat-o sfântă”.

Papa Benedict al XVI-lea a încheiat cu această reflecţie: “Iubiţi fraţi şi surori, în figura Sfintei Elisabeta vedem cum credinţa, prietenia cu Cristos creează simţul dreptăţii, al egalităţii tuturor, al drepturilor celorlalţi şi creează iubirea, caritatea. Şi din această caritate se naşte şi speranţa, certitudinea că suntem iubiţi de Cristos şi că iubirea lui Cristos ne aşteaptă şi astfel ne face capabili să-l imităm pe Cristos şi să-l vedem pe Cristos în ceilalţi. Sfânta Elisabeta ne invită să-l redescoperim pe Cristos, să-L iubim, să avem credinţă şi astfel să găsim adevărata dreptate şi iubire, precum şi bucuria că într-o zi vom fi scufundaţi în iubirea divină, în bucuria veşniciei cu Dumnezeu”.

Mănăstirea minoriţilor şi biserica mănăstirii minorite,

azi catedrala greco-catolică, Cluj-Napoca

Date despre monument

Adresa: B-dul Eroilor nr. 8–10.
Datare: sec. XVI–XIX

Date istorice

Date istorice

Catedrala greco-catolică „Schimbarea la faţă" a fost construită de către ordinul minorit, revenit în Cluj în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. În anul 1724 ordinul minoriţilor a primit dreptul de a se întoarce în oraş, cu condiţia de a se stabili într-una din suburbiile Clujului şi de a achiziţiona ca loc de cult doar o simplă casă de lemn. Cu timpul minoriţii au reuşit totuşi să-şi consolideze poziţia, revenind în centrul oraşului, astfel au cumpărat într-o primă fază casa Henter de pe Strada de Mijloc (astăzi b-dul Eroilor). În anul 1760 şi-au formulat prima cerere de a-şi construi o biserică şi o mănăstire pe parcela casei menţionate, însă din încercările lor a rezultat doar dreptul de a folosi casa achiziţionată. După un şir îndelungat de tratative cu vecinii, în vederea cumpărării imobilelor învecinate şi de cereri adresate oficialităţilor pentru acordarea unor subvenţii pentru construirea unei biserici, în anul 1775, după desfiinţarea ordinului iezuit, superiorul ordinului Bálint Héja a formulat o adresă pentru acoperirea cheltuielilor estimate. Ordinul nu a beneficiat de suportul oficialităţilor, chiar şi suma de 500 de florini, donată minoriţilor de către generalul baron Ignaţiu de Rosin pentru construirea edificiilor a fost acordată prin dispoziţia împărătesei Mariei Tereza, unui orfelinat carinthian. Cu toate acestea construirea bisericii a fost începută din fondurile proprii ale ordinului şi din subscripţii particulare. Aproape de finalizarea construcţiei, la data de 22 septembrie 1779, turnul s-a prăbuşit din cauza fundaţiei slabe, afectând grav şi partea de nord a bisericii. În urma celor întâmplate ordinul a adresat noi cereri către împărăteasa Maria Tereza pentru finanţarea construcţiei, care după numeroase amânări, a alocat în anul 1780 suma de 7000 florini, cu condiţia de a încredinţa proiectarea noului turn unui arhitect priceput. Fiindcă în această perioadă construcţiile palatului Bánffy din Cluj tocmai stagnau, arhitectul acestui edificiu Johann Eberhard Blaumann, arhitectul-şef al oraşului Sibiu a acceptat oferta minoriţilor. Imediat după finalizarea construcţiilor edificiul fusese înzestrat cu mobilier bisericesc nou. Cripta bisericii servea ca loc de înmormântare pentru diferite categorii ale elitei catolice şi călugărilor ordinului. La începutul secolului XX se aflau în interiorul bisericii câteva monumente funarare empire, dintre care cele mai semnificative erau monumentul Augustei Seifert, al lui Domokos Simai jr. şi al unui dintre patronii construirii bisericii, Ignatius De Rosin. După anul 1918 s-a produs o creştere semnificativă a numărului enoriaşilor greco-catolici din oraş, biserica din strada Bob devenind neîncăpătoare, iar în acelaşi timp biserica minorită rămăsese fără călugări. Astfel în anul 1921 a fost solicitat printr-un memoriu adresat Înaltpreasfinţitei Sale dr. Vasile Suciu, mitropolitul Blajului, obţinerea bisericii minorite. În urma memoriului înaintat Sfântului Scaun Apostolic al Romei, minoriţii au cedat biserica cu toate bunurile sale greco-catolicilor în anul 1924. Probabil cu această ocazie a fost realizat iconostasul şi jilţul bisericii, toate acestea fiind concepute în aceeaşi manieră ca piesele de mobilier originale, în stil empire, însă toate acestea din urmă poartă şi amprenta influenţei neobaroce. Altarele laterale realizate în stilul rococoului au fost mutate în biserica minorită din Aiud. La data de 29 aprilie 1926 papa Pius XI a donat biserica cu toate bunurile aparţinătoare Mitropoliei de Alba-Iulia şi Făgăraş. Peste patru ani, la data de 5 iunie 1930, prin constituţia "Solenni Conventione" sediul episcopal s-a mutat de la Gherla la Cluj, astfel biserica a fost ridicată la rangul de biserică catedrală. Începând din anul 1948 catedrala a fost preluată abuziv de către biserca ortodoxă română, fiind folosită de către ei până în 1998, când a reintrat în posesia bisericii greco-catolice.

Descrierea edificiului

Catedrala greco-catolică "Schimbarea la faţă" se situează pe latura de sud a bulevardului Eroilor, pe o parcelă vastă, parcela fiind delimitată dinspre nord de bulevardul Eroilor, dinspre est de strada Hermann Oberth, dinspre sud de sediul Conservatorului de muzică, iar dinspre vest de clădirea mănăstirii. Fosta mănăstire minorită este un edificiu construit pe un plan în formă de L, încăperile de la etaj ale ambelor aripi fiind accesibile printr-un coridor. La parterul clădirii se mai păstrează câteva elemente din secolele XVI-XVII. ale casei Henter, cum ar fi cornişa de o calitate deosebită a unui portal renascentist, aflat în prima încăpere dinspre stradă a mănăstirii. În afară de aceasta, se păstrează o încăpere boltită cu boltă cilindrică cu penetraţii, sprijinită pe console cu profilatură treptată, din calcar, precum şi două arcade spijinite pe coloane, ce divizau o încăpere în două. Faţada principală a mănăstirii are un aspect uniform, având un şir de vitrine la parter şi ferestre cu ancadramente decorate cu denticule la etaj, etajul fiind decorat cu relieful blazonului unit a familiei Haller şi al ordinului minoriţilor. Biserica este orientată nord-sud, are un plan de biserică-sală, cu un cor simplu, de plan dreptunghiular în exterior, şi poligonal în interior, şi o sacristie alungită, ce comunică cu corul şi cu nava bisericii. Faţadă principală este articulată cu un soclu înalt, placat cu plăci de calcar, pilaştrii dublaţi, cu capiteluri dorice, care susţin un antablament cu arhitravă dublată, o friză deosebit de înaltă şi o cornişă cu mai multe retrageri succesive, urmată de o atică bogat profilată, decorată în partea superioară cu un motiv de panglici împletite. În axul central al frizei se află o inscripţie cu cronostih ce datează refacerea turnului în anul 1782. Faţada principală este dominată de turnul de plan circular, articulat cu patru pilaştri dubli, cu capiteluri dorice. Cornişa este profilată cu retrageri succesive, fiind accentuată de o friză decorată cu triglife şi metope. Colţurile superioare ale faţadei sunt legate de turn cu două zidării de formă triunghiulară, având linia superioară curbă. Faţada este străpunsă de trei axe de goluri, având trei porţi de intrare şi trei ferestre la nivelul tribunei, toate prevăzute cu ancadramente baroce din calcar. Intrarea principală este o deschidere dreptunghiulară, dublată de o ferestruică ovală şi încoronată de o sprânceană în formă de segment de cerc. Cele două intrări laterale, ulterior înzidite au închidere în formă de segment de cerc, marcate de bolţari mediani. Cele trei deschideri de la nivelul tribunei au închidere semicirculară, cu pervaze profilate şi bolţari mediani. Faţadele secundare sunt articulate de pilaştri dubli, cu capiteluri dorice, şi câte patru goluri cu închidere semicirculară, cu ancadramente simple din tencuială, marcate cu bolţari mediani. Intrarea principală a bisericii comunică cu o încăpere de trecere, ce conduce spre o capelă cu pereţii decoraţi cu mozaic modern, reprezentântu-l pe Sfântul Duh în chip de porumbel, iar în latura de est spre o scară circulară, ce porneşte spre tribună şi continuă spre nivelurile superioare ale turnului şi în podul edificiului. Nava bisericii este boltită cu bolţi a vela, în trei travee, iar încăperile ce flanchează turnul au bolţi semicilindrice cu penetraţii. În capătul de nord a navei se află o tribună zidită, având trei arcade cu închidere semicirculară, sprijinite pe o pereche de stâlpi, boltită cu calote boeme, în trei travee. Parapetul tribunei arcuite este decorat cu motivul panglicilor împletite. Pereţii navei sunt articulaţi de pilaştrii proeminenţi, treptaţi cu linii curbe, bogat profilaţi, pe care se sprijină cornişe masive. Articularea pereţilor corului este mult mai sobră, cu pilaştrii simpli. Ferestrele edificiului sunt prevăzute cu vitralii specifice începutului de secol XX, decorate cu imaginile sfinţilor regi maghiari şi a unora dintre cei mai preferaţi sfinţi ai bisericii catolice. Din mobilierul original al bisericii, se mai păstrează astăzi altarul principal, decorat cu simbolul ordinului franciscan, amvonul pentagonal şi coronamentul amvonului, realizate în stil empire. Suprafaţa aflată deasupra amvonului este decorată cu relieful Semănătorul. Din perioada preluării bisericii de către biserica greco-catolică datează câteva piese de mobilier de factură empire, cu decor neobaroc(iconostasul şi jilţul). Bolta navei şi a corului este acoperită cu o pictură murală de factură neobarocă, realizată în anul 1908 în tehnica al secco de cunoscutul pictor academic, Ferenc Lohr. În anii 1960 s-a intervenit asupra picturilor murale prin repictare parţială, cu tehnică de tempera.

Bibliografie selectivă

K. Sebestyén József, A minorita templom új mennyezetképei, în: Erdélyi Lapok, 1909, nr. 3, p. 65.
Kelemen Lajos, A kolozsvári minorita templom és rendház, în: Pásztortűz, 1924. p. 47-48.
Kelemen Lajos, A kolozsvári minorita-templom és síremlékei, în: Művészettörténeti tanulmányok, Bucureşti, 1982, p. 72-76.
Ţoca, Mircea, Despre faţada bisericii ortodoxe de pe str. Dr. Petru Groza din Cluj, în: Acta Musei Napocensis, 1968, p. 551-559.
Sabău, Nicolae, Der Bildhauer Anton Schuchbauer 1719-1789, Cluj Napoca, 1979.
Sabău Nicolae: Metamorfoze ale barocului transilvan. I. Sculptura. Cluj-Napoca 2002. 154-155.
Sas Péter, A kolozsvári egykori minorita, majd görög katolikus templom sírfeliratai, Lymbus, 2005, 155-168.
Ţoca, Mircea, Clujul baroc, Cluj-Napoca, 1983, p. 34-40.
Ţoca, Mircea, Contribuţii la cunoaşterea arhitecturii clujene din perioada barocului tîrziu, în: Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Series Historica, fasc. 1, nr. 1, 1967, p. 37-53.
Tóth András, A két nagyhírű Lohr, în: Zuglói Lapok, 20.09.2002, p. 4.

Biserica şi mănăstirea minoriţilor.

Ordinul minoriţilor a apărut în secolul al XVI-lea. După Reforma religioasă minoriţii au părăsit oraşul, iar în anul 1740 s-au întors la Tg.Mureş construind o mănăstire. În perioada 1741-1757 lângă mănăstire au ridicat o biserică în stil baroc. Ordinul călugărilor minoriţi se stabileşte la Tîrgu-Mureş la începutul secolului al XVIII-lea, fiind cazaţi de contele Keresztes Mártón József în casa sa din Cetate. Odată cu transformarea Cetăţii în garnizoană militară austriacă, casele vor fi demolate, astfel că minoriţii se văd nevoiţi să se stabilească în satul Curteni aflat la câţiva kilometri de oraş. Anul debutului lucrărilor de construcţie la biserica şi la mănăstirea închinate Sfântului Anton de Padua, aflate în strada Köteles Samuel nr. 4 este unul incert. În inscripţia de pe faţadă apare anul 1725, contrazicând documentele care atestă stabilirea minoriţilor în oraş în anul 1726. Din cele mai multe surse rezultă faptul că lucrările au început cândva între anii 1735 şi 1740. Complexul de clădiri a fost conceput iniţial pentru a deveni cel mai impunător edificiu religios din oraş, dar a fost realizat doar parţial din cauza lipsei de fonduri. În 1767 a fost finalizată etapa principală de construcţie a complexul arhitectural, într-un stil baroc foarte reţinut în ceea ce priveşte decoraţiunile, dar evident prin soluţiile structive. Complexul  cuprindea biserica cu un turn din lemn şi un corp lung de clădire, având două etaje şi fiind alipit bisericii. În 1892 intrarea şi turnul de lemn au fost reconstruite din cărămidă, iar la începutul secolului XX se completează clădirea mănăstirii, întreg ansamblul luând forma literei „U”. Planul bisericii este simplu, alcătuit din turn, un mic pronaos pentagonal, o navă cu o singură travee şi un altar cu dimensiunile apropiate de cele ale navei. Pe latura dreaptă a altarului se află două uşi care fac legătura cu mănăstirea. Prima încăpere din şirul corpului mănăstiresc este sacristia, urmată de alte camere având legătură cu un coridor lung în capătul căruia se află şi scara de acces la etaj. Sistemul de acoperire utilizat, atât în cazul bisericii, cât şi în cazul încăperilor care alcătuiesc corpul mănăstirii, este cel al calotelor boeme întărite pe alocuri cu arce sprijinite pe pilaştri. În cazul altarului, aceştia au şi un rol decorativ prin capitelurile lor compozite. Aspectul faţadelor bisericii este sobru, lipsit de orice fel de elemente decorative. Ferestrele au deschideri simple de formă semicirculară, fără ancadramente profilate. De-a lungul anilor, clădirea mănăstirii şi-a schimbat de mai multe ori destinaţia. Între 1895 şi 1914 a fost sediu al Institutului de Teologie, în anii 1945-1948 a funcţionat aici Colegiul Învăţătorilor, iar din anul 1948 a fost internat pentru studentele de la Facultatea de Medicină.

Bibliografie: 
Ioan Eugen Man, Tîrgu-Mureş, istorie urbană de la începuturi până în 1850, Tîrgu-Mureş, Ed. Nico, 2006, pp. 203-205.

Autor: Maria Orosan-Telea

Targu-Mures, Judetul Mures

Manastirea este situata pe strada Koteles Samule, nr. 4, Targu Mures, judetul Mures. Construita in anul 1740 de catre ordinul minoritilor. Incepand cu 1741 - 1757 langa manastire a fost construita o biserica si o clopotnita in stil baroc. De-a lung timpului a fost sediul mai multor institutii: Institutului de Teologie (1895 - 1914), colegiul invatatoarelor (1945 - 1948), internat de fete pentru Universitatea de Medicina si Farmacie, iar in prezent cladirea este partial inchiriata.

Biserica si mănăstirea minoriţilor din Eger

Locuitorii unuia dintre cele mai frumoase oraşe baroc ale Ungariei, reşedinţă episcopală milenară - astăzi centru al arhiepiscopiei -, pot fi mândri de trecutul istoric al oraşului, şi de valoroasele monumente istorice din acest oraş. Numele de oraş al iubirii de patrie i-a fost atribuit datorită actului de semnificaţie istorică al căpitanului cetăţii, István Dobó, care cu o mână de oameni a rezistat în 1552 timp de peste o lună atacurilor trupelor turceşti, de douăzeci de ori superioare. Despre gloria apărătorilor maghiari ai cetăţii povesteşte Géza Gárdonyi, autorul celebrul roman romantic "Stelele din Eger". Dar Eger este totodată şi oraşul băilor termale, al studenţilor şi al vinului. Excelentele vinuri roşii şi albe ale faimoasei regiuni viticole istorice pot fi degustate în pivniţe vechi de sute de ani. Bazilica arhiepiscopiei construit în stil clasicist (piaţa Esterházy) este a doua biserică din Ungaria ca mărime, cu cea mai mare orgă a ţării. La etajul Liceului baroc de vizavi (piaţa Esterházy nr. 1) - astăzi institut pedagogic - funcţionează una din cele mai frumoase biblioteci din ţară, Biblioteca Arhiepiscopală, decorată cu sculpturi din lemn şi superbe fresce de tavan, numărând 130 000 de volume, unde se păstrează prima carte tipărită în Ungaria (1473), şi singura scrisoare a lui Mozart aflată în Ungaria. În turnul ei funcţionează primul muzeu de astronomie din ţară, Observatorul Astronomic Spekula. Cea mai interesantă instalaţie a turnului astronomic, înzestrată cu "tehnica de vârf" a anului 1776, este periscopul, care într-o încăpere întunecată proiectează pe suprafaţa albă a unei mese imaginea vie a oraşului. Tezaurul păstrat cu multă grijă al reşedinţei episcopilor din Eger, al Centrului de Colecţii Arhiepiscopale (str. Széchenyi nr. 5), care evocă istoria de 250 de ani a palatului arhiepiscopial (str. Széchenyi nr. 1-3), este mantaua de încoronare a împărătesei Habsburgice Maria Tereza. Porţile din fier forjat, adevărate capodopere din faţa palatelor în stil baroc, şi rococo încântă ochii vizitatorilor de-a lungul străzii Lajos Kossuth: casa Kispréposti (nr. 4), casa Nagypréposti (nr. 16), casa canonicului Wagner (nr. 6), mănăstirea şi biserica franciscană în stil baroc, şi una din cele mai vechi clădiri ale oraşului - casa Buttler (nr. 26). Poarta Prefecturii (nr. 9) de o frumuseţe unică, opera meşterului Henrik Fazola, umple trecătorii de admiraţie. Clădirea închisorii de odinioară, folosită astăzi ca Arhivă, adăposteşte expoziţia de istoria oraşului numită "Judeţele Heves şi Eger între secolele XVIII-XIX", şi Muzeul Sporturilor. Cetatea medievală din Eger (Vár 1) este o victorioasă cetate a timpurilor otomane. Pe teritoriul ei arheologii au descoperit rămăşiţele catedralei din secolul al XIII-lea, şi au restaurat palatul episcopal gotic din secolul al XV-lea. Aici a fost amenajat Muzeul-Cetate István Dobó, care prezintă istoria îngemănată a cetăţii şi a oraşului. În sala eroilor se găseşte monumentul funerar al lui István Dobó, iar în cazematele subterane se poate vizita lapidariul. Muzeul de temniţă, panopticul, atelierul de bătut monezi şi pinacoteca prezentând pictura europeană a secolelor XVI-XVIII evocând timpuri istorice. La o înălţime de 40 m deasupra oraşului se ridică minaretul cu 93 de trepte (str. Knézich nr. 17), construcţia cea mai nordică din Europa epocii otomane. Deviza bisericii de o frumuseţe rară, construită în stil baroc în 1758, aparţinând ordinului minoriţilor Sfântul Anton de Padova (piaţa Dobó nr. 4-6), sună astfel: "Pentru Dumnezeu nimic nu este destul [să faci]". Etnografia împrejurimilor oraşului Eger este prezentată de Expoziţia de Artă Populară Palóc (piaţa Dobó nr. 6) prin ţesăturile, broderiile, obiectele din ceramică, cojoace şi portul popular de sărbătoare palóc. Pe strada de promenadă (str. Széchenyi) a oraşului

vizitatorii pot întâlni restaurante, berării şi cofetării cu atmosferă plăcută.

Iconostasul bisericii ortodoxe sârbe în stilul copf (str. Vitkovics. nr. 30) provine din anul 1789. Baia Turcească (Török Fürdő, str. Fürdő nr. 1) evocă amintirile acestei culturi din perioada otomană (1526-1686). Băile şi ştrandul cu apă termală, deschis în orice perioadă a anului, recomandat pentru afecţiunile organelor locomotori, (Termálfürdő, piaţa Petőfi nr. 2) dispune de şapte bazine a căror apă este recomandat pentru vindecarea bolilor reumatice. Dar Eger este totodată şi patria vinurilor focoase: în pivniţele seculare din Szépasszonyvölgy (Valea Szépasszony), poate fi degustat vinul renumit în lumea întreagă: Egri bikavér (Sânge de taur). O privelişte deosebită ne oferă izvorul de apă termală, care ţâşneşte la suprafaţă la marginea localităţii din apropiere, în Egerszalók.

La numai 7 km de Eger, localitatea Egerszalók a devenit celebru datorită apei sale termale. Din subteran, de la aproape patru sute metri adâncime ţâşneşte la suprafaţă apă de 68 de grade cu compoziţie unică. Separarea sării din apă a creat un peisaj lunar pe suprafaţă, cu un fenomen similar ne putem întâlni doar în Turcia şi în SUA. Pe sursa de apă termală s-a construit o complexul de băi termale de nivel european, Saliris Resort Spa, deoarece apa termală este excelentă pentru boli reumatice şi pentru reabilitarea post-operatorie sau după accidente. În 2011 şi-a deschis porţile şi hotelul de patru stele, cu acces direct la băi Hotel Saliris Resort Spa şi Conferinţe.

Biserica si mănăstirea minoriţilor Miskolc

Al treilea oraş ca mărime din Ungaria este cunoscut, pe lângă tradiţiile industriale, pentru bogata sa istorie şi cultură, monumentele istorice de aici fiind de valoare remarcabilă. Biserica ortodoxă (piaţa Deák Ferenc, nr. 7) păstrează printre valorile sale cel mai mare iconostas din Europa Centrală. Peretele tablou, înalt de 16 m, înfăţişează în 88 de scene viaţa lui Iisus. Tabloul "Madona neagră din Kazan" este un cadou oferit de către împărăteasa rusă Ecaterina a II-a. Muzeul Bisericii Ortodoxe Ungare de lângă biserică posedă cea mai mare colecţie ortodoxă din ţară. Biserica reformată, ridicată pe coasta muntelui Avas cunoscut pentru pivniţele sale de vin, este una dintre cele mai frumoase biserici-galerii în stil gotic din Ungaria. Clopotniţa ei separată, ridicată în secolul al XVI-lea, "cântă" la fiecare sfert de oră, iar de pe muntele Avas se deschide o panoramă deosebită a oraşului. Amintirile perioadei baroce a secolului al XVIII-lea sunt biserica şi mănăstirea minoriţilor şi sediul Ordinului Fraţilor Minori Conventuali, Provincia Sfânta Elisabeta de Ungaria şi Transilvania. (piaţa Hősők), biserica evanghelică (str. Hunyadi nr. 8) şi biserica Mindszenty (piaţa Mindszenty), în faţa căreia se ridică statuia Mariei sculptată în piatră (1739). În casa Rákóczi din secolul al XVII-lea, restaurată cu mare grijă, a fost adăpostită Galeria din Miskolc. Instituţia oferă posibilitatea graficienilor de renume, fii ai oraşului, Béla Kondor, Lajos Szalay şi Gyula Feledy - de a-şi prezenta opera lor. Tot aici se desfăşoară de mai multe decenii şi Bienala Naţională de Grafică. Pinacoteca Muzeului Ottó Herman (str. Görgei Artur nr. 28) oferă o selecţie din pictura maghiară a ultimilor 200 de ani. Clădirea-monument istoric de pe strada Papszer (nr. 1), găzduieşte o colecţie de minereuri, iar valorile deosebite ale colecţiei de istoria oraşului şi de etnografie sunt vestigiile arheologice ale omului preistoric, şi materialul, care prezintă a aşa-numita cultură seleta. Expoziţia Muzeului de Istorie a Teatrelor şi a Artiştilor (str. Déryné nr. 3) prezintă oraşul, care adăpostise primul teatru stabil din Ungaria cu spectacole în limba maghiară, şi unde Teatrul Naţional din Miskolc poate avea spectacole pe cinci scene diferite, înzestrate cu cea mai modernă tehnică teatrală din Europa Centrală. Mândria Universităţii din Miskolc veche de 250 de ani o constituie Biblioteca-monument Selmeci numărând 30 mii de volume, care colecţionează şi rarităţi servind învăţământul tehnic şi de ştiinţe naturale. Numeroase lucruri demne de văzut şi curiozităţi îi aşteaptă pe vizitatorii localităţilor legate de Miskolc: Diósgyőr, Miskolctapolca şi Újmassa.

Biserica si mănăstirea minoriţilor Szeged

Szeged : ( română Seghedin, sârbă Segedin, slovacă Segedín) este al patrulea oraş ca mărime din Ungaria, capitala comitatului Csongrád. Oraşul are în jur de 163.000 de locuitori (2005).

După încheierea primul război mondial, Ungaria a pierdut o mare parte din teritoriul în favoarea României, moment în care Seghedinul a devenit un oraş foarte apropriat de graniţă, iar importanţa sa a scăzut. Totuşi, preluând rolurile fostelor oraşe maghiare, s-a recuperat repede. Universitatea din Cluj a fost mutată la Seghedin. În 1923, Seghedinul a preluat rolul de scaun episcopal al Timişoarei.

Obiective turistice:
Biserica Votivă
Palatul Episcopal
Biserica Franciscană, construită în stil gotic, în secolul al XV-lea
Biserica Ortodoxă, secolul XVIII
Sinagoga
Biserica ordinului minoriţilor, construită în stil baroc, secolul al XVIII-lea
Muzeul "Ferenc Móra"
Teatrul Naţional
Grădina Botanică Universitară
Grădina Zoologică
BĂILE ÎNSORITE AQUAPOLIS SZEGED (Inaugurare preconizată: februarie 2010)

PERSONALITĂŢI MARCANTE ALE PROVINCIEI ORDINULUI   FRAȚILOR MINORI CONVENTUALI SF. IOSIF DIN ROMÂNIA

Introducere

În cartea „Originea catolicilor din Moldova şi Franciscanii, păstorii lor de veacuri”, Pr. Iosif Petru M. Pal, scria următoarele: „S-au găsit de aceia care, vorbind de misionarii franciscani veniţi în Moldova în decursul veacurilor, să-i judece prea aspru şi nedrept. Dar se ştie că fiecare vede după cum îi este ochiul. Aşa că, ori din ignoranţă, ori din patimă, mulţi i-au caracterizat ca pe nişte oameni de nimic: proşti, ambiţioşi sau chiar viţioşi, trăgând asemenea concluziune ilogică de la unul ori două cazuri izolate, ce n-au lipsit niciodată, nu numai în asociaţiunile omeneşti, ori în Ordinele călugăreşti, ci şi în Biserica lui Cristos (…). În documentele trecutului privitoare la misiunea franciscană din Moldova se vor găsi şi urme de netrebnici, dar ochiul scrutător şi nepătimaş al adevăratului istoric va vedea în toată frumuseţea ei viaţa de eroi şi sfinţi a nenumăraţilor Apostoli Franciscani, care timp de şapte veacuri nu au părăsit oiţele lui Cristos nici când îi ameninţau cu nimicirea năvălirile barbarilor Tătari, ori prigonirea şi moartea din partea păgânilor Turci” Plecând de la această scurtă introducere, voi căuta să schiţez în rândurile ce urmează figurile unor iluştrii fraţii, atât din vechime, cât şi din timpurile noastre. Această sarcină este îngreunată din mai multe motive: în primul rând ar trebui să ne întrebăm dacă există în provincie personalităţi. Apoi, cine ar putea fi considerată o personalitate. Şi în al treilea rând, ce calităţi şi virtuţi trebuie să întrunească o persoană pentru a fi considerată o personalitate în provincia noastră. Voi aminti de aceea, pe scurt, două figuri ilustre ale Provinciei noastre din ultimii ani, care, după criteriile umane (şi religioase !?), nu ar putea să se numere printre personalităţile religioase al unui Ordin religios: primul este fratele Iosif Chelaru, cunoscut de mine personal, şi de mulţi alţi fraţi ai Provinciei, pelegrini prin Roma, în Cetatea Sfântă, unde şi-a petrecut o mare parte a vieţii sale religioase. Fr. Iosif Chelaru s-a născut la Pildeşti (Neamţ) în ziua de 24 ianuarie 1910. În anul 1928 a intrat în Mănăstirea din Săbăoani, unde a depus profesiunea simplă la 26 martie 1930, iar cea solemnă în ziua de Crăciun a anului 1934. A fost trimis la Galaţi ca sacristan, iar de aici, în anul 1935 a mers la Roma şi mai apoi ca misionar în Zambia (Africa). Îmbolnăvindu-se (după 14 ani de misiune), a revenit la Roma unde a fost de comunitate la Curia generală şi în Penitenţeria din Vatican. Pentru toţi a fost un exemplu de viaţă consacrată în totalitate lui Dumnezeu (considerat ca un sfânt), excelând prin sărăcie şi renunţare la a mai reveni în ţara natală. Fratele Iosif era de o bunătate şi umilinţă fără margini, şi se interesa tot timpul de situaţia fraţilor din Provincia noastră, neezitând să ajute atât cât a avut posibilitatea la reconstrucţia Provinciei şi iubindu-i pe fraţii care studiau la Roma într-un chip deosebit. Al doilea frate este ANTON CEANGĂU, şi el misionar în Zambia. Fratele Anton s-a născut la Bălăneasa în ziua de 21 iunie 1908 şi a intrat în Mănăstirea din Săbăoani în anul 1933. a făcut profesiunea religioasă la Săbăoani în anul 1939 iar de aici a plecat ca misionar în Zambia. S-a remarcat foarte mult în această misiune prin faptul că i-a învăţat pe aceştia cum să-şi construiască case. Aici a murit în ziua de 19 octombrie 1993 şi a fost înmormântat. Vom vedea în cele ce urmează figura a doi dintre misionarii italieni care s-au remarcat prin activitatea lor pe plaiurile moldave.

Pr. ANGELUS PETRICCA DE SONNINO

Documentele pe care le avem despre acest misionar, ni-l arată ca pe o persoană sfântă, prudentă şi de vastă cultură. A venit în misiunea noastră din Valahia şi Moldova în timpul când era prefect Apostolic Pr. Ioan Francisc Circhi de Anagni (1631). La 1632 îl găsim ca vice-prefect în Ţările Româneşti. A lucrat aici numai şase ani, căci la 1632, Gournay, Ambasadorul Franţei, îl recomanda printr-o scrisoare lui Alexandru al VIII-lea Coconul, Domnul Moldovei, şi în acest an părăseşte Moldova . La 1631 învăţa turceşte la Constantinopol cu gândul de a merge misionar în Persia, dar Sf. Congregaţie „De Propaganda Fide” îl retrimite în Ţările Româneşti. Cum şi-a îndeplinit el aici misiunea sa, ne-o spune o relaţie din anul 1634 către Sf. Congregaţie „De Propaganda Fide” . Atât domnitorul cât şi boierii îl stimau foarte mult atât pe dânsul cât şi pe tovarăşii lui, fiindcă păstrau sărăcia franciscană neprimind bani şi împărţind la săraci ceea ce le mai rămânea din cele căpătate de pomană pentru trai după terminarea slujbelor bisericeşti. Un asemenea comportament din partea lor stârnea mare uimire printre ortodocşi, ştiindu-i oameni învăţaţi care îi răpuneau în dezbateri şi care apoi duceau o viaţă aşa de aspră şi umilită. Adeseori Domnul şi boierii îi dădeau de pildă şi de învăţătură de viaţă religioasă călugărilor ortodocşi. Pentru cinstea ce o căpătaseră au dobândit ca Domnul să le facă biserică şi o casă cu şase camere, după obiceiul locului. Acestea s-au petrecut în Muntenia unde erau prea puţini catolici.

Schimbându-se Domnitorul, Petricca lasă acolo un preot şi un frate religios pentru păstorirea credincioşilor şi pleacă în Moldova, fiind chemaţi aici şi primiţi cu mare bucurie de către catolici, care erau mult mai mulţi decât în Valahia. Ajunşi aici, au primit în dar de la Domnitorul Moldovei, care aflase deja din Valahia despre viaţa şi purtarea lor exemplară, o biserică ce o făcuse un boier pentru catolici. În Moldova Petricca a desfăşurat acelaşi apostolat ca şi în Muntenia. Catolicii erau mai numeroşi, dar foarte ignoranţi în ale credinţei; nimeni nu ştia cum să boteze copiii în lipsa preotului, aşa că cei mai mulţi, chiar mărişori mureau fără acest sacrament mântuitor. Disputa şi aici cu evreii şi cu ortodocşii. Odată nevoind ortodocşii să se convingă cu dovezile ce le-a adus din Sf. Scriptură, din Sinoadele Ecumenice şi din Sf. Părinţi, a ajuns la proba focului, adică a primit ca el împreună cu fraţii săi misionari să treacă prin foc, şi dacă nu vor arde, ortodocşii să-l recunoască pe Papa de singurul vicar văzut al lui Cristos pe pământ. Domnul a primit şi a declarat în public că atunci va trece cu tot poporul moldovean la unire cu Biserica catolică. Dar mitropolitul, episcopii şi călugării ortodocşi, temându-se ca nu cumva să reuşească proba focului şi ei să fie alungaţi, au trimis vre-o câţiva călugări mai învăţaţi să-l întrebe pe Petricca cum de îndrăznea să intre în foc cu misionarii săi. Şi răspunzându-li-se că ei sunt siguri de adevărurile pe care le predică pentru mântuirea lor şi că Dumnezeu nu poate să le stea într-ajutor spre a le dovedi adevărul ce este orânduit spre slava lui, au mers la Domnitor şi l-au convins să renunţe la asemenea judecată dumnezeiască. Din Moldova a trecut în Transilvania convertind şi aici mulţi eretici, luterani şi mai ales calvinişti. Tot el a propus la Roma că ar fi foarte bine să se facă în Muntele Athos un colegiu (şcoală) pentru instruirea călugărilor ortodocşi, spunând că numai aşa se putea ajunge la unirea Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică. Apostolatul lui Petricca a avut răsunet până la Roma, şi cunoscându-i-se calităţile sufleteşti şi prudenţa în a conduce, în anul 1638 a fost numit Superior Provincial pentru Orient şi Transilvania, precum şi Vicar Patriarhal de Constantinopol şi Prefect al Misiunii din Ţările Româneşti. În timpul prefecturii lui, oraşul Câmpulung s-a convertit de la erezia luterană la catolicism. Petricca a fost un învăţat şi scriitor cu mare renume. Între altele el ne-a lăsat un tratat manuscris în care indica modul cum s-ar fi putut ajunge la înfrângerea turcilor, amintind şi de ţărişoarele noastre . În anul 1666 îl aflăm la Roma, ales Procurator General al Ordinului şi Consultor al Sf. Congregaţii „De Propaganda Fide”. A murit în ziua de 10 decembrie a anului 1673, în Conventul „Sf. Doisprezece Apostoli” din Roma, după ce îşi consumase toată viaţa numai pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor.

PR. IOANNES BAPTISTA DEL MONTE. TYPHERNAS

Figura acestui vrednic şi sfânt misionar din ţara noastră a fost zugrăvită foarte frumos în Revista Viaţa de către Pr. Bonaventura Morariu, ex ministru provincial al Provinciei „Sf. Iosif” din România. Scrie Pr. Bonaventura: „Părintele Ioan Botezătorul Del Monte (Borboni) s-a născut în anul 1630 şi a intrat de tânăr, se pare pe la vârsta de 12 ani în Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, care posedă în oraşul lui natal până astăzi un convent şi o biserică monumentală. Terminând studiile şi având bacalaureatul în teologie, se simte chemat să meargă misionar între necredincioşi şi face cerere la Superiorii Ordinului. Aceştia, cunoscând calităţile tânărului şi destoinicia lui, l-au trimis mai întâi în părţile Răsăritului între Turci ca secretar şi vicar al Mons. Bonaventura Theolis, franciscan şi el şi Vicar patriarhal de Constantinopol. Cât timp a rămas ca misionar în Răsărit, a dat dovadă de mare râvnă şi duh de jertfă precum şi de mare tact în îndeplinirea diferitelor misiuni încredinţate de superiori. Totodată a învăţat şi limba turcă şi alte limbi, care i-au slujit mult apoi în diferitele misiuni diplomatice care i-au fost încredinţate. În anul 1663 a fost trimis ca misionar în Moldova şi Muntenia. Aici, timp de 24 de ani a cutreierat satele şi centrele noastre catolice vizitând şi Transilvania, Basarabia şi Dobrogea, ducând pretutindeni mângâierea credinţei la sărmanii catolici, care duceau o viaţă asuprită de jugul turcesc. În Moldova era pe atunci Prefect al Misiunii renumitul Pr. Vito Piluzio, mai pe urmă Arhiepiscop şi autorul celui dintâi catehism românesc tipărit cu caractere latine. Acesta îl trimite pe Pr. Del Monte mai întâi în părţile Transilvaniei, unde a desfăşurat cu curaj tineresc activitatea sa de misionar timp de patru ani cu mari sacrificii şi în mijlocul primejdiilor de tot felul, spunând două slujbe în zile de sărbătoare în două biserici diferite şi întorcând chiar la credinţă mai mulţi eretici ariani. A slujit apoi, înainte de 1670, patru ani la Trotuş, unde pe timpul lui se afla o biserică de piatră cu un singur altar; biserica avea o vie şi pământ şi erau 19 familii catolice. Pr. Del Monte a fost şi la Baia şi Săbăoani, unde era biserica cam stricată, cu 20 case de catolici; la această parohie aparţineau şi alte cinci sate de prin jur cu un total de vre-o sută de familii. Pentru muncile sale apostolice a fost decorat cu laurea de magister de către însuşi Nunţiul Apostolic de Varşovia la 25 februarie 1671, pentru ca mai apoi să se reîntoarcă la munca sa de apostolat în Moldova. Pe la 1674 îl aflăm paroh la Huşi, iar în 1676 la Ciubărciu, în Basarabia, aproape de Nistru, unde exista un înfloritor centru catolic, cu biserică şi 325 de suflete. Peste doi ani, în 1678, este numit paroh la Galaţi, unde a rămas mai mulţi ani şi s-a îngrijit pe cheltuiala proprie să refacă biserica, sporind veniturile bisericii şi procurând patru vii pentru întreţinerea preotului. De aici este silit să fugă în Muntenia, pentru că năvălind tătarii, i-au distrus şi furat puţinul ce-l agonisise pentru comunitatea catolică din Galaţi. Deoarece Del Monte era de familie nobilă, ştia multe limbi şi avea calităţi deosebite, se bucura de mare stimă nu numai din partea Superiorilor bisericeşti, ci chiar şi din partea persoanelor mari din lume, care au arătat mare încredere într-ânsul, trimiţându-l de multe ori în misiuni diplomatice, pe care el le-a îndeplinit cu credinţă spre satisfacţia tuturora. Astfel de două ori a fost trimis ca ambasador de către Domnii Români la regii Poloniei Mihail Wisznowiesky şi Ioan Sobiesky precum şi la Comandantul Suprem al Rusiei pentru afaceri ce priveau creştinătatea întreagă. În timpul acesta a fost prins şi a căzut sclav de trei ori: de două ori în stăpânirea tătarilor, şi Domnii Ţării în scurtă vreme l-au răscumpărat; altădată în mâinile cazacilor, care într-o zi de trei ori s-au sfătuit să-l ucidă; şi ca prin minune a fost eliberat. Odată a fost luat ca interpret de diferite limbi de către Marele Vizir, care l-a ţinut cinci săptămâni în tabără şi în câmpul de luptă unde era şi Marele Han tătăresc cu 60 000 de tătari; pe urmă l-a lăsat liber să se întoarcă la misiunea sa. La 8 ianuarie 1687 se afla la Viena, unde a fost chemat de patru ori în audienţă la împăratul Leopold, care l-a 5 februarie l-a trimis în audienţă la Şerban Cantacuzino, Domnul Munteniei, cu o ambasadă şi alte afaceri diplomatice, pe care le-a îndeplinit bine, spre mulţumirea şi satisfacţia împăratului. La 12 iunie a aceluiaşi an era deja întors la Viena, de unde la 24 iunie a fost trimis la Roma de către acelaşi împărat cu scrisori la Papa Inocenţiu al XI-lea, totdeauna cu ambasade şi afaceri ce priveau creştinătatea (con ambasciate e negotii oportuni alla Christianitá). Cu toate acestea turcii erau încă spaima Europei şi o primejdie continuă pentru civilizaţia creştină. Astfel misiunile diplomatice ale Pr. Del Monte la Domnii Români şi de la aceştia la împărat, la regii Poloniei şi pe urmă la Papa aveau ca scop liga ţărilor creştine împotriva semilunei, pentru a pune stavilă şi zid de apărare înaintării turcilor. Misiunile pentru care era însărcinat smeritul franciscan priveau creştinătatea întreagă, care atunci era în mare primejdie. Într-o scrisoare a lui datată din Bucureşti la 4 octombrie 1689, afirmă că deja din ianuarie este bolnav greu şi de două ori era aproape să moară, primind şi Maslul. Dintr-o relaţie a unui alt misionar, ştim că Pre. Del Monte ar fi murit la Bucureşti în 1689. Prin viaţa sa jertfită în întregime pentru Dumnezeu şi mântuirea sufletelor, el ne stă înainte ca o figură măreaţă de adevărat preot şi frate franciscan. După aceste două figuri vrednice de misionari italieni, care s-au ostenit pe meleagurile noastre, răspândind cu spirit franciscan vestea cea bună a lui Cristos, vom trece să vedem câteva personalităţi ale Provinciei nativi din România.

PR. CARMIL TOCĂNEL

Pr. Carmil Tocănel s-a născut în satul Barticeşti, comuna Boteşti, judeţul Roman în ziua de 27 noiembrie 1907. După terminarea şcolii primare în satul natal, a intrat în Seminarul Franciscan din Hălăuceşti. Studiile de filozofie şi teologie le-a absolvit în Institutul Internaţional de studii superioare al Fraţilor Minori Conventuali din Roma, „Seraphicum”. Deoarece s-a dovedit înzestrat cu aptitudini deosebite şi cu o mare pasiune pentru muzică, a frecventat Academia de Muzică „Sf. Cecilia” din Roma, unde a studiat muzica bisericească teoretică şi instrumentală, cu specializare în cântul gregorian. Încă din timpul studiilor a început să compună mici lucrări pentru orgă şi cor; multe din compoziţiile de mai târziu vor fi dezvoltarea unor teme concepute în perioada studiilor, după cum a mărturisit el însuşi unor colaboratori mai apropiaţi. În anul 1932, la 17 iulie, a doua zi după Sărbătoarea Maicii Domnului de pe Muntele Carmel, zi în care îşi sărbătorea onomastica, a fost hirotonit preot. După întoarcerea în ţară a fost numit profesor la Seminar, şi apoi la Gimnaziul Franciscan din Hălăuceşti. Aici, pe lângă activitatea de profesor şi educator, formează un cor de elevi, cu care pregăteşte şi dirijează cântări polifonice pentru oficierea serviciilor religioase, iar pentru serbările şcolare: colinde, cântece patriotice, prelucrări corale din muzica populară. Cu dăruire şi perseverenţă, a cultivat în sufletele elevilor dragoste faţă de frumuseţea armoniilor sonore, dar şi grija pentru cerinţele unei corecte executări; era sever până la duritate în timpul pregătirii şi finalizării repetiţiilor . Dintre elevii săi, pe plan muzical, s-au remarcat într-un mod deosebit talentatul tenor Pr. Gheorghe Dumitraş şi Pr. Gheorghe Pal, organist excelent. În această perioadă compune muzica pentru mai multe texte religioase: O, salutaris, Tantum ergo, Te Deum, mai multe Litanii şi altele. Pentru executarea acestor lucrări, formează şi un mare ansamblu coral cu voi alese din rândul credincioşilor. Împreună cu fanfara satului a realizat momente deosebit de solemne şi profund mişcătoare cu prilejul marilor sărbători şi a hramului bisericii. Această iniţiativă a trezit şi în inimile credincioşilor din alte localităţi bucuria rugăciunii frumos cântate şi astfel au luat fiinţă, sau şi-au intensificat activitatea, coruri din multe alte biserici. Personalitatea Părintelui Carmil s-a impus atât prin creaţia sa componistică, modestă ca volum de lucrări, dar de o profunzime uimitoare, cât şi prin caracterul său blând, dar foarte exigent cu sine, ce emana multă modestie; era mic de statură, dar foarte ager şi inimos, autoritar dar foarte sociabil; pe tot parcursul vieţii sale, ce s-a derulat într-o perioadă în care agresivitatea interumană şi egoismul existenţial şi-au manifestat din plin dominaţia, a dat dovadă de o integritate morală desăvârşită . După ce Seminarul şi Gimnaziul franciscan şi-au încetat activitatea, fiind reprimate în anul 1948 de autorităţile statale comuniste, Părintele Carmil este numit vicar, dirijor şi organist la catedrala episcopală din Iaşi; din anul 1965 activează şi ca profesor la Seminarul diecezan din Iaşi. „Priceperea şi talentul său pedagogic a făcut să fie îndrăgit şi foarte apreciat. Cei care l-au avut profesor şi dirijor, îşi dădeau seama de sufletul său frumos şi de talentul său deosebit în ale muzicii . Atât la Galaţi cât şi la Iaşi, cu toate dificultăţile rezultate din lupta dusă de regimul politic împotriva manifestărilor religioase, Părintele Carmil Tocănel a organizat şi dirijat formaţii corale de înalt nivel, executând, uneori cu participare de solişti şi instrumentişti de la Filarmonică, lucrări religioase scrise de mari autori: Mozart, Haydn, Rossini, Perossi, Muzicescu, Bortneanski, etc. printre acestea introduce şi lucrări originale, atât pentru cor cât şi pentru solist, dar cu multă rezervă, deoarece le considera imperfecte, nedefinitivate. Abia în ultimul an, înainte de neprevăzutul sfârşit, şi-a propus să le adune şi să le dea forma definitivă. Nu a realizat însă acest gând decât într-o foarte mică măsură . Singura lucrare apărută în timpul vieţii Părintelui Carmil Tocănel şi tipărită la Roma de către fratele său, Pr. Petru Tocănel, este: Oremus pro pontifice I; compoziţia a fost executată în Bazilica Sf. Petru, cu prilejul unei slujbe pontificale. Se spune că însuşi Papa Pius al XII-lea a fost adânc impresionat şi s-a interesat de autorul cântării; impresia dintâi s-a transformat într-o copleşitoare emoţie când i s-a spus numele autorului, adăugându-se: „un preot de după Cortina de fier”. În luna decembrie a anului 1972, Părintele Carmil se îmbolnăveşte, contractând o gripă puternică; vestea morţii mamei sale la 3 ianuarie îl determină să ignore recomandările medicului de a nu se expune intemperiilor anotimpului rece şi, dând întâietate sentimentelor şi raţiunilor inimii, participă, în ziua de 7 ianuarie 1973, la funeraliile mamei sale din satul natal, Barticeşti. Spre surprinderea şi mâhnirea tuturor, la numai câteva zile de la nefericitul eveniment, în ziua de 10 ianuarie 1973, inima celui care „metamorfoza concretul teluric în perfecţiune abstractă, în elevaţii imateriale şi în efluvii de trăiri nepământeşti” . Luând sfârşit călătoria pământească a unui suflet mare, iubitor de Dumnezeu şi de oameni, dominat de pasiune pentru armonia frumuseţilor sonore, în care a văzut şi a adunat un ecou al armoniilor cereşti şi o imagine cuceritoare a vieţii umane trăite în sintonie cu mesajul de Pace şi Bine propovăduit de părintele şi modelul vieţii sale, Sfântul Francisc de Assisi. Cel care preţuise Cerul şi cu atâta măiestrie se străduise să surprindă ceva din sublimul şi înfiorarea sa, transpunând-o în armonii menite să ademenească şi să convingă, păşea pragul eternităţii plin de speranţă că umil-ai suspinare, înălţată cu atâta ardoare, nu va fi trecută cu vederea de Aceea, pe care o slăvise în cântare, şi o invocase să-i fie „ajutătoare şi mângâietoare” .

PR. PETRU TOCĂNEL

Frate cu Părintele Carmil, Pr. Petru s-a născut la Barticeşti în ziua de 3 noiembrie 1912 şi a intrat în Seminarul din Hălăuceşti în anul 1926. a făcut profesiunea simplă la Săbăoani în ziua de 20 august 1932 iar cea solemnă la Luizi-Călugăra la 20 august 1935. a fost hirotonit preot la 4 aprilie 1937 tot la Luizi-Călugăra, continuând perfecţionarea studiilor la Roma. Aici şi-a luat doctoratul în teologie; a obţinut doctoratul în Dreptul Roman şi oriental; a obţinut Diploma de avocat la Sacra Rota Romana, apoi în poligrafie, diplomatică şi arhivistică la Arhivele de stat din Roma. Spiritul practic al omului Tocănel l-a făcut să studieze şi să obţină şi Diploma în Medicină şi Chirurgie, pe lângă Şcoala Misionară a Suveranului Ordin Militar Maltez din Roma (1941-1942). A activat ca profesor la facultatea pontificală a Ordinului, „Seraphicum”; profesor la Universitatea Lateranum şi Urbaniana din Roma. A fost Vice-director şi mai apoi Director al faimoasei reviste de studii canonice Apollinaris. A participat la lucrările Conciliului Vatican al II-lea în calitate de teolog expert. A condus peste 150 teze de doctorat. A făcut parte din Comisia pentru revizuirea Codului de drept canonic Latin şi Oriental. În cadrul Ordinului Fraţilor Minori Conventuali a avut de asemenea diferite slujiri de o importanţă majoră. A fost rector şi guardian al Colegiului „La Vigna”, Asistent general, prefect al Comisiei juridice pentru noua redactare a Constituţiilor Ordinului, preşedintele Comisiei Juridice pentru revizuirea Constituţiilor Ordinului (1959-1966), primul rector al Institutului Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman. A scris diferite cărţi, printre care semnalăm Storia della Chiesa Cattolica in Romania, operă proiectată în zece volume, dar din care s-au publicat doar două. A fondat biblioteca Ieremia Valahul, unde a adunat peste 40 000 volume, bibliotecă care acum este prezentă la Institutul Teologic din Roman. Nu se poate omite nici faptul că vorbea fluent multe limbi: în afară de limba română şi italiană, vorbea germana, franceza, engleza, sârba, ceha, slovaca, poloneza, şi ştia să se facă înţeles şi în limba rusă. Mons. Gianfranco Girotti, astfel a sintetizat personalitatea sa. „Părintele Tocănel a fost fără îndoială un religios ce se inserează în cea mai antică tradiţie franciscană, care a parcurs drumul său în spirit de mare umilinţă şi de neobosită laboriozitate, fără a-şi cruţa energiile. El a fost un om de mare încredere, consilier al multor fraţi şi a numeroşi episcopi şi cardinali. Mare parte din munca sa rămâne, fără îndoială, un secret pe care-l cunoaşte numai Dumnezeu. O muncă depusă în clima unei profunde iubiri faţă de Ordinul Franciscan şi Bisericii, şi de profundă participare şi suferinţă prin ceea ce Provincia sa religioasă trecea. Păstra totul în inima sa - precum Maria: omnia servabat in corde suo – chiar dacă în exterior se observa vreun semn trecător. Părintele Tocănel a fost un frate care a ştiut să ţină sub control sentimentele sale supă o schemă care astăzi poate să pară rigidă, într-o atitudine foarte rezervată, esenţial în toate. Un frate care a ştiut să-şi ofere serviciile sale cu o atitudine însufleţită de puternica sa credinţă, de iubirea faţă de Biserică şi ordin, şi de un spirit de ascultare nediscutabilă, valori acestea ale părinţilor noştri, pe care trebuie să le repropunem, ca unică, autentică garanţie a renaşterii şi relansării. În el a prevalat caracterul fidelităţii. Iubind pământul său natal şi Provincia sa religioasă, şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii departe de ţara sa, cu speranţa că, chiar dacă cu mare suferinţă, o va vedea reînflorind. Putem afirma cu seninătate că el a trăit pentru România, mai ales pentru Biserică şi Ordinul Franciscan, semnate în România de crisma probei. Se ruga, muncea, suferea, se bucura pentru Patria şi Provincia sa. A fost fără îndoială „santinela care veghează” pentru Patria suferindă. Caracterul său auster şi în aparenţă închis, s-a înmuiat mai ales atunci, când după lungul martiriu comunist, orizontul politic şi eclezial s-au deschis unui viitor foarte promiţător. De atunci a început el să lase să transpară bucuria şi surâsul pe chipul său. Imediat a plănuit să trimită darul său care consta în cele 40 000 volume adunate cu greutate şi iubire „pentru fraţii săi de mâine”. Mărturia sa culturală este motiv de mândrie pentru Provincia din România şi pentru întreg Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, nu numai pentru bogăţia roadelor vieţii sale, dar şi pentru exemplaritatea morţii. Internându-se la Clinica „Salvator Mundi” din Roma la jumătatea lunii noiembrie a anului 1992, el a luat cu sine: Biblia, Breviarul şi ultimele fascicole din Apollinaris şi din Studia et Documenta Historiae et Juris: numai acestea, dar erau cu adevărat totul. În ziua de 1 decembrie a murit la Roma şi a fost înmormântat în Cimitirul din Verano. În anul 2004 rămăşiţele sale pământeşti, la dorinţa fraţilor Provinciei „Sf. Iosif” au fost aduse în ţară şi depuse într-o criptă din interiorul capelei Institutului Teologic din Roman. Astfel, Pr. Petru Tocănel poate fi alături de fraţii săi pe care i-a iubit atât de mult şi pentru care a adunat acea bibliotecă imensă.

Pr. GHEORGHE DUMITRAŞ

09 mai 1923– 06 oct. 1965

În satul Nisiporeşti, aşezat pe ambele părţi ale DN Roman-Suceava, aproape de Hanul Ancuţei, venea pe lume în primăvara anului 1923 al doilea copil al familiei lui Mihai şi Veroana Dumitraş- Gheorghe. Cel dintâi, Iosif murise de mic la doar câteva luni. Au suportat greu tinerii părinţi această pierdere căci voiau să-şi înceapă familia sub protecţia Sf. Iosif, purtătorul de grijă a lui Isus şi soţul Mariei, închinând lui primul născut. Dumnezeu le-a mai dăruit apoi încă patru băieţi şi trei fete. Amândoi părinţii, romano-catolici, erau plini de credinţă şi evlavie împărţindu-şi timpul între muncă şi rugăciune. Ziua începea cu rugăciunea de dimineaţă rostită de tata cu glas tare iar copii şi mama, îngenunchiaţi în faţa icoanei Sf. Familii, dădeau răspunsurile. Se spunea rugăciunea înainte şi după masă iar ziua se încheia cu rugăciunea de seară. Pe atunci Nisiporeştiul aparţinea de parohia Hălăuceşti, de unde aproape în fiecare duminică venea un preot pentru a celebra Sf. Liturghie, ministrant fiindu-i copilul Gheorghe Dumitraş. Trăind în acest mediu nu i-a fost greu să ia hotărârea de a se face preot, spre bucuria părinţilor care-şi doreau mult ca şi ceilalţi trei băieţi rămaşi în viaţă să urmeze acelaşi drum. După ce a absolvit clasele primare în satul natal, se înscrie şi urmează cursurile Seminarului Franciscan din Hălăuceşti. Filosofia şi anul de Noviciat le face la Săbăoani, trecând apoi la Institutul Teologic din Luizi-Călugăra (jud. Bacău). În toamna anului 1943 este încorporat la Şcoala de Ofiţeri în rezervă din Bacău iar în luna martie a anului 1944, când frontul de răsărit ajunge în Moldova întreaga şcoală se refugiază în Transilvania, la Gurahonţ. După trei ani de teologie, în octombrie 1947, împreună cu un grup de fraţi franciscani conduşi de Pr. Iosif Tălmăcel, ajunge la Seminarul Franciscan din Oradea, pe strada Lucreţia Suciu, nr. 3 pentru învăţarea ritului oriental şi terminarea ultimului an de teologie. Într-o scrisoare datată 01. XI. 1947 comunică părinţilor primele impresii: „Am ajuns cu bine la Oradea după opt zile de drum. Am fost foarte bine primiţi. Înalt Prea Sfinţia Sa Episcopul Valeriu Traian Frenţiu ne-a primit în audienţă şi ne-a vorbit mult. Apoi ne-a arătat tot palatul episcopal…”. Va cânta în corul dirijat de Fratele Hubic iar Pr. Dărăban îşi aminteşte că l-a auzit cântând şi la Biserica din Drăgeşti cu ocazia pelerinajului din anul 1948. În luna martie al anului 1948 este hirotonit preot împreună cu Mihai Rotaru în Catedrala Sf. Nicolae de către Episcopul Ioan Suciu. Termină teologia şi în vara aceluiaşi an este trimis la noul Centru franciscan din Sanislău. Pastoraţia abia începută i-a fost de scurtă durată căci doar numai după câteva luni s-a pus în aplicare Decretul 358/1948 de desfiinţare a ritului Greco-Catolic urmat apoi de prigonirea acelor credincioşi şi preoţi care nu au acceptat trecerea la ortodoxie. Înzestrat cu voce deosebită, s-a afirmat ca un bun muzician încă din timpul Seminarului de la Hălăuceşti unde în scurt timp a învăţat să cânte la orgă sub îndrumarea Pr. Tocănel de la care primeşte şi primele noţiuni de compoziţie. În afara bisericilor din satele Hălăuceşti, Săbăoani, Luizi-Călugăra şi Valea Seacă, a cântat şi în biserica din Bacău şi Galaţi. Odată cu desfiinţarea Bisericii greco-catolice este solicitat de Nunţiatură să ţină legătura cu preoţii rămaşi statornici în credinţă. Se stabileşte în Bucureşti pe str. Salcâmilor nr. 9. celebrează Sf. Liturghie şi cântă la Capela pensionului Notre Dame şi Pitar-Moş; după ce cânta la o capelă se deplasa cu credincioşii şi la cealaltă capelă. Interpreta în mod deosebit cântece mariane dintre care nu lipseau Ave Maria, Asupra noastră, O rosa senza spine şi Răsai asupra mea compusă în anul 1947 pe versurile lui M. Eminescu. Se bucura de mare popularitate şi organele Securităţii de la Ministerul de Interne au început să se agite. Trebuia să dispară cât mai repede. În toamna anului 1949 se înscrie şi urmează cursurile Conservatorului dar la începutul anului 1950 este arestat pe motiv că face parte dintr-un grup de persoane implicat în spionaj în favoarea Vaticanului. Anchetele şi torturile din beciurile Ministerului de Interne au durat mai bine de un an şi printr-un simulacru de judecată este condamnat în urma procesului din 14-17 septembrie 1951 la închisoare pe viaţă împreună cu ceilalţi preoţi din lot, respectiv: Tătaru, Vameşiu, Mihoc, Rotaru, Ritti, mitropolitul Alexandru Todea şi episcopul Guţiu. După mărturiile consemnate în cartea „Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România”, doamna Ana Calotă (Moldovan) care a fost arestată la Cluj împreună cu Pr. Eusebiu Cutcan în toamna anului 1950, ca făcând parte din acelaşi grup, au mai fost judecaţi şi condamnaţi şi credincioşii greco-catolici Aron Mircea, Valeria Moldovan şi Ana Macarie care au dat Mitropolitului Todea Alexandru lista cu preoţii care au trecut la ortodocşi, listă ce a ajuns la Roma prin Legaţia Italiei la Bucureşti. Pedepsele pentru aceştia au variat între zece şi douăzeci şi cinci ani închisoare. Se spune că la proces judecătorul le-a sugerat să-şi pună un avocat în apărare. Unul din grup s-a ridicat şi a spus că nu este nevoie de apărător căci dacă au greşit cu ceva vor da socoteală în faţa lui Dumnezeu şi nu înaintea oamenilor după care cei din grup s-au ridicat şi în frunte cu Pr. Ghiţă Dumitraş au cântat din toate puterile „Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat”, spre surprinderea şi deruta completului de judecată, acuzatorilor şi pazei. Familia nu a mai ştiut nimic încă de la arestare. Nu avea dreptul nici la vizite şi nici la corespondenţă. Prin anul 1952 soţul uneia din surori auzind că s-ar afla în închisoarea de la Piteşti s-a hotărât să încerce să-i facă o vizită. Prezentându-se la conducerea închisorii a fost mai întâi interogat după care i s-a aplicat un tratament corporal sever. A fost sfătuit să nu mai încerce să-l caute altădată pentru că ar putea să aibă probleme mai mari. A fost un exemplu trist şi pentru fraţi şi părinţi care s-au resemnat lăsând totul în voia lui Dumnezeu. Greul începea şi pentru cei din familie. Tatăl se lupta greu pentru a-şi întreţine copii la studii. Dacă ar fi fost Părintele Gheorghe l-ar mai fi ajutat să răzbească. Aşa însă „cotele obligatorii” în produse cerealiere şi animale nu mai contenesc. Oamenii regimului ridică totul din gospodărie. Băieţii vor trebui să se descurce singuri, cum vor putea. El nu mai avea nici o posibilitate. Ros de aceste gânduri, contractează o ciroză şi se stinge din viaţă în luna august al anului 1956 la numai 62 de ani. Mama a fost mai rezistentă. A fost convinsă că îşi va vedea fiul înainte de a muri. Aşa îi spunea ei inima. Pentru aceasta se ruga în permanenţă. Avea locul ei în bisericuţa din sat, în colţul din stânga în spate. Nu îndrăznea nimeni să ocupe acel loc. Nu plângea. A plâns numai când au fost arestaţi Pavel şi Ana. Mai cu seamă că Ana era domnişoară şi urma să se mărite. După ce i-a văzut acasă pe amândoi, gândul i-a rămas din nou la „părintele”. În sfârşit, după mulţi ani de aşteptare Maica Domnului s-a îndurat şi i-a adus fiul acasă. Când l-a revăzut i s-a pus ceva greu pe inimă. Cât de tânăr şi vesel era când l-a văzut ultima oară prin anul 1949 şi cum arăta acum ! Nu a plâns nici la înmormântarea lui căci ştia că după atâta suferinţă merită să se ducă să-şi i-a răsplata veşnică. Doar aşa îi scria el, şi apoi nimic nu o mai leagă nici pe ea de acest pământ. E timpul să se ducă dincolo la fii şi la soţ. Dorinţa i s-a împlinit la începutul anului 1969. Părintele Ghiţă (căci aşa îi spuneau colegii şi aşa a rămas şi în puşcărie) a fost trecut- ca toţi cei condamnaţi pe viaţă- prin cele mai grele închisori şi locuri de muncă dar a avut o comportare exemplară. Este îndrăgit şi respectat de toţi cei ce-l cunosc. Iată ce scrie Ioan Ioanid în cartea sa „Închisoare noastră cea de toate zilele”, vol. II, p. 29: „Tânăr preot greco-catolic originar din Moldova. Îndrăgit de cei cu care fusese la mina de la Baia Sprie, s-a făcut şi la Piteşti la fel de iubit. Înzestrat cu o voce de tenor, de o puritate şi căldură rar întâlnită, numele lui Ghiţă Dumitraş s-a asociat definitiv în memoria deţinuţilor din Piteşti cu sărbătorile de Paşti şi de Crăciun. An de an, în noaptea de Înviere şi apoi în noaptea de Crăciun, se repeta cu regularitate aceeaşi scenă. În liniştea ce se lăsa peste puşcărie, după ora închiderii, deodată răsuna glasul lui Dumitraş. Din celula lui, aşezat pe calorifer şi cu geamul deschis, Dumitraş, cânta pentru toată închisoarea. Cânta, fără să-şi stăpânească glasul, în aşa fel încât fiecare deţinut din cea mai îndepărtată celulă să-l poată auzi. Nu era Paşti în care să nu ascultă, Preconiul şi nici Crăciun , în care vocea minunată să nu rupă tăcerea nopţii şi să învăluie puşcăria cu cântec de colinde. Urmarea era ştiută! Dumitraş era pedepsit pentru încălcarea regulamentului. Când gardienii veneau să-l scoată din celulă, îl găseau la uşă, aşteptându-i, gata pregătit de beci. Gardienii păreau însă înţeleşi să nu-i deschidă uşa la celulă, decât după ce Dumitraş îşi termina repertoriul. Fermecaţi şi ei de vocea lui extraordinară, nu-l întrerupeau niciodată, preferând să întârzie în dosul uşii, pe coridor, şi să-l asculte până la sfârşit. Cu câţiva ani înainte de arestarea mea, se zvonise în Bucureşti despre acest preot tânăr, cu o voce excepţională, care cânta la slujbele de duminică din Capela de la Pitar-Moş. Informându-mă la o verişoară de-a mea, care era catolică, zvonul mi-a fost confirmat şi am fost invitat s-o însoţesc într-o duminică la biserică. Atunci l-a auzit pentru prima oară cântând pe Dumitraş. Am fost atât de impresionat de acel „Ave Maria” încât am venit şi în duminicile următoare să ascult glasul de înger al tânărului preot necunoscut. Într-una din duminici, preotul n-a mai apărut. Am aflat că fusese arestat. Când, după ani de zile, în închisoarea din Piteşti am auzit de existenţa unui preot pe care-l chema Dumitraş, numele nu mi-a spus nimic. Numai când am auzit cântând în noaptea de Înviere, mi-am amintit de glasul şi numele preotului de la Pitar-Moş”. Eliberat în anul 1964, Părintele Ghiţă Dumitraş, moare la scurt timp de tuberculoză, contractată în închisoarea din Piteşti. Cum s-a îmbolnăvit de plămâni îi relatează chiar el surorii mai mici- Ana. „Unul din colegii de celulă avea patul sus, lângă fereastră şi era tare bolnav. Dacă rămânea în acel loc murea cu siguranţă. Se oferă şi schimbă locul cu el. Acesta scapă cu viaţă, dar el, din cauza curentului ce se forma la fereastră, face o aprindere de plămâni. Tratamentul medical ce i s-a aplicat, nu numai că nu-l vindecă ci, din contra, îi agravează boala ducând în final la TBC. Era numit şi „ciocârlia subteranelor” căci atât cât l-a ajutat sănătatea cânta şi în galeriile minei de la Baia Sprie. Aici, cu ocazia unui Crăciun deţinuţii au refuzat să lucreze şi au încercat să realizeze, cât de cât o atmosferă de sărbătoare a Naşterii Domnului. Pr. Ghiţă Dumitraş şi-a cântat repertoriul de colinde după care s-au cântat în cor colindele cele mai cunoscute. Desigur că au urmat represaliile conducerii cu măsuri dintre cele mai severe. Cu toate că avea numai 41 de ani la eliberarea din închisoare în anul 1964, fizic era epuizat şi arăta ca de 80 de ani. Inima nu-l mai asculta. Pe scări, după fiecare treaptă urcată avea nevoie de câteva zeci de secunde pentru a se odihni. Vocea puternică de dinainte era acum ca un ecou venit din adâncurile minei de plumb de la Baia Sprie. În plus, mai avea şi TBC-ul contractat la Piteşti. Într-un cuvânt, era sfârşit şi dacă amnistia ar mai fi întârziat 2-3 luni, ar fi murit în închisoare. Nu a spus nimic despre suferinţele şi chinurile îndurate în timpul anchetării şi în cei 14 ani de puşcărie. Când era întrebat, ocolea cu dibăcie acest subiect; şi-ar fi pierdut meritele câştigate cu preţul tinereţii. Era pregătit pentru aceasta căci iată ce le scrie părinţilor în anul 1947 odată cu felicitările de Crăciun: „… Să nu uitaţi niciodată. Când vă va fi mai greu, când suferinţa va fi mai mare, priviţi mereu cerul. Dincolo de zarea ce o vedem, şi lângă noi, este Dumnezeu. Nu singuri ne ducem crucea. Alături de noi este Isus… Sfântul Părinte Francisc, spunea fraţilor săi: „Suferinţa este scurtă şi răsplata este veşnică”. Aceleaşi sunt cuvintele pe care vi le spun eu: puţin avem de suferit aici, dar bucuria va fi cu atât mai mare cu cât vom suferi mai mult pentru Dumnezeu. Avea darul de a atrage tinerii care roiau în jurul său. I se mărturiseau şi cereau sfatul lui. După ce a ieşit din închisoare se interesa mai mult de bătrânii neputincioşi şi de bolnavi pe care îi vizita şi îi încuraja reuşind să le aducă alinare sufletească în suferinţele lor. Era un ecumenist convins şi poate de aceea a şi îmbrăţişat ritul oriental. Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur îi era mai aproape de suflet, o îndrăgise şi o cânta cu pasiune. Regreta că nu va trăi ziua când toţi creştinii vor fi într-o singură turmă şi cu un singur păstor. Spre sfârşitul lunii septembrie a anului 1965, aflându-se la Horleşti (Iaşi) la Pr. Iosif Pal cu care era văr bun, cade la altar în timp ce oficia Sf. Liturghie şi este transportat la spitalul din Iaşi cu diagnosticul de comoţie cerebrală cu pareză. După circa două săptămâni, la 06 octombrie 1965 părăseşte această lume pentru a-L preamări în veşnicie pe Pruncul Isus şi Maica Sa Sfântă pe care i-a iubit, i-a cântat şi i-a slujit cu întreaga-i fiinţă. Corpul neînsufleţit este adus şi înmormântat în cimitirul din Nisiporeşti, cu modestie aşa cum i-a fost şi viaţa. Cauza morţii consemnată în Adeverinţa de deces este: Infarct cerebral, fibrilaţie auriculară şi stenoză mitrală. Pe monumentul funerar din cimitirul din Nisiporeşti stau scrise următoarele gânduri: „Suflet candid, inimă iubitoare, voce îngerească, părintele Gheorghe a fost raza de soare care a împărtăşit tuturor zile senine. Viaţa ca şi sfârşitul lui reprezintă o caldă dăruire pe altarul liturghiei sângeroase a trupului mistic”.

Pr. IOSIF PETRU M. PAL

S-a născut în satul Nisiporeşti, comuna Boteşti, jud. Neamţ la 06 octombrie 1889 şi a absolvit şcoala primară la Nisiporeşti. Apoi a urmat cursurile şcolii de dascăli din Hălăuceşti, după care a intrat în Seminarul din aceeaşi localitate în anul 1905. În 1909 a fost trimis pentru studii superioare la Roma. În urma absolvirii a două facultăţi a obţinut titlul de doctor de două ori: odată în teologie la Universitatea pontificală Gregoriana şi odată în filosofie şi a fost sfinţit preot în ziua de 22 aprilie 1916. În timpul studiilor a fost prieten bun cu Sf. Maximilian Kolbe, el fiind singurul preot din grupul celor şapte care au înfiinţat asociaţia spirituală „Armata Maicii Domnului”. În această calitate, a deţinut multe informaţii despre viaţa spirituală a Sf. Maximilian Kolbe, informaţii care au figurat în procesul de beatificare. Întors în ţară, Pr. Dr. Iosif Pal a fost numit Administratorul Orfelinatului de război de la Hălăuceşti până în anul 1923 şi apoi paroh la Luizi-Călugăra până la moarte. A fost ctitorul Gimnaziului Franciscan din Hălăuceşti, al monumentalei biserici din Luizi-Călugăra şi al Institutului Filosofico-Teologic din localitate, unde a predat teologie morală şi pastorală. Din anul 1932 şi până la moarte, Pr. Dr. Iosif Pal a condus Provincia Fraţilor Minori Conventuali din Moldova. El este autorul lucrării Originea catolicilor din Moldova şi a luptat împotriva tendinţelor expansioniste ale guvernului hortist de la Budapesta, însufleţind pe toţi cu deviza: „Cine-au îndrăgit străinii... mânca-i-ar inima câinii... mânca-i-ar casa pustia şi neamul nemernicia!”. De mai multe ori s-a deplasat la Bucureşti unde a obţinut din partea guvernului renunţarea la deportarea în Siberia a catolicilor din Moldova. A murit de tifos exantematic pe care l-a contractat de la bolnavii pe care îi îngrijea şi a fost înmormântat în biserica parohială din Luizi-Călugăra. A fost un preot zelos, un profesor plin de abnegaţie şi un om foarte îndrăgit de poporul care l-a cunoscut. În afară de opera monumentală mai sus amintită a mai scris foarte multe articole la revista Viaţa, o publicaţie editată de Provincia Fraţilor Minori Conventuali din Moldova.

PR. GHEORGHE PATRAŞCU

Născut la Buruieneşti în ziua de 30 septembrie 1913, a intrat în Seminarul din Hălăuceşti în anul 1926, având ca profesori pe Pr. Dominic Neculăeş, Pr. Gheorghe Lenghen şi spiritual pe Pr. Francisc Orlandi. Studiile filosofice şi teologice le-a urmat la Institutul Teologic din Luizi-Călugăra. Al patrulea an de seminar l-a urmat la Beiuş. A făcut profesiunea simplă la 29 august 1932 iar cea solemnă la 25 august 1935. a făcut parte din prima promoţie de preoţi formaţi în ţară. În ziua de 4 aprilie 1937 a fost hirotonit preot la Luizi-Călugăra. Fiind un student eminent şi un frate exemplar, primul an de preoţie l-a petrecut ca profesor de Sf. Scriptură şi Drept canonic la Institutul Teologic din Luizi-Călugăra. În anul 1941 a fost transferat ca profesor la Seminarul din Hălăuceşti, iar în 1943 a fost numit director al Seminarului. În 1944 a fost evacuat la Beiuş împreună cu seminariştii din Hălăuceşti. La sfârşitul aceluiaşi an s-au reîntors cu toţii la Hălăuceşti, unde a condus munca de reorganizare şi refacere a Seminarului. În urma încetării din viaţă a regretatului Pr. Iosif Petru M. Pal (21 iunie 1947) a preluat sarcina de paroh al Parohiei Luizi-Călugăra. În ziua de 25 martie 1949 a fost arestat, judecat şi condamnat la 11 ani temniţă grea, pedeapsă redusă şi executată 9 ani de zile. A fost la canalul Dunăre – Marea Neagră şi în închisorile din Sighetu Marmaţiei, Râmnicu Sărat, unde a stat timp de trei ani în izolare totală. De aici a fost eliberat la 17 martie 1958 la expirarea termenului şi dus cu domiciliu obligatoriu la Lăţeşti – Bărăgan. În anul 1964, prin decret de graţiere, a fost eliberat şi numit vicar de Bărgăoani, apoi paroh la Focşani (19 februarie 1965 – 29 noiembrie 1967), iar de aici paroh la Tărgu Trotuş timp de 16 ani (1967-1983), după care s-a pensionat şi s-a stabilit la Hălăuceşti, la fratele său Dumitru. Începând cu anul 1969 până în septembrie 1990 a deţinut funcţia de ministru provincial în clandestinitate pentru Moldova. În perioada 1984-1985 a fost director spiritual la Institutul Teologic din Iaşi, iar din anul 1990 a deţinut funcţia de magistru de novici, pregătind patru serii: 116 tineri, a cincea serie fiind îndrumată tot de el. După revoluţia din 1990, s-a ostenit foarte mult pentru a recupera conventele din Moldova şi Transilvania, trimiţând multe scrisori şi mergând la faţa locului pentru a vedea situaţia acestora. Ca maestru de novici, a fost un adevărat părinte. Perioada petrecută în închisoare l-au făcut să aibă o inimă gingaşă faţă de noi, tineri novici, şi să ne formeze astfel cu cea mai mare blândeţe posibilă. Generaţiile de fraţi care l-au cunoscut, mai ales cei tineri, îi sunt recunoscători şi speră ca să fie ridicat cât mai curând la cinstea altarelor. MAESTRUL nostru a plecat dintre noi, dar ne veghează din înălţimea cerurilor. A murit în ziua de 11 februarie şi a fost înmormântat la Luizi-Călugăra în ziua de 16 februarie 1995 în cimitirul parohial.

ÎNCHEIERE

 

Desigur că aceşti puţini fraţi pe care i-am amintit nu poate încheia şirul nesfârşit al celor care şi-au pus amprenta peste activitatea pastorală, ecumenică, culturală, teologică şi artistică în Provincia noastră şi în Biserica locală din Dieceza de Iaşi şi din lumea de pretutindeni. Ar mai fi fost de amintit mulţi alţii, precum Pr. Gârleanu, Ep. Ioan Duma, Pr. Iosif Sabău, etc, cărora le vom rezerva un loc special în alt loc. Dumnezeu să-i răsplătească pe toţi cei care au muncit în via Domnului în decursul veacurilor pe meleagurile moldave şi să facă să înflorească noi fraţi care să ducă înainte stindardul crucii pe aceste locuri mioritice binecuvântate de Dumnezeu.

Pr.dr.PĂTRAŞCU DAMIAN

Iancu de Hunedoara

Iancu de Hunedoara (n. 1407 - d. 11 august 1456, Zemun) a fost o personalitate dominanta a istoriei romanesti din veacul al XV-lea. A fost voievod al Transilvaniei in 1441, guvernator al regatului Ungariei intre 1446-1453, apoi capitan suprem al Ungariei si al Transilvaniei intre 1453-1456. A scris file de glorie in istoria luptei antiotomane a popoarelor Europei sud-estice. Iancu de Hunedoara a desfasurat o activitate diplomatica si militara intensa in anii in care Imperiul Otoman urca spre apogeu, dand asalturi decisive asupra ultimei ramasite a Imperiului Bizantin, Constantinopolul. A depus eforturi pentru inchegarea unei coalitii crestine care sa opreasca inaintarea otomanilor cu o oaste de cruciada si a fost cel dintai comandant de osti din Europa care a reusit sa il infranga pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed II, la Belgrad in 1456. A fost tatal regelui Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei. Originea. Anii tineretii S-a nascut in jurul anului 1407 (mult timp s-a crezut ca s-a nascut in 1387, din cauza unei interpretari gresite a unor surse). Tatal sau, Voicu si fratii lui Mogos si Radu, au fost ostasi in slujba regelui maghiar Sigismund de Luxemburg. Pentru ca s-au distins in luptele antiotomane, Sigismund i-a rasplatit in anul 1409, daruindu-le castelul de la Hunedoara, impreuna cu pamanturile care tineau de el, cu vreo 35 de sate, vami, mine de sare, aur, argint si fier. Atunci a primit familia Huniazilor si blazonul ei nobiliar (un corb cu aripile usor desfacute si cu un inel in cioc). Iancu a copilarit la castelul de la Hunedoara. Dupa moartea tatalui sau in jurul anilor 1414-1419, cap de familie a ramas fratele sau, Radu. Despre copilaria sa se cunosc putine informatii, dar se poate spune ca a plecat de tanar in slujba unor nobili pentru a invata arta militara. În unele izvoare maghiare este semnalata prezenta lui in slujba familiilor Csaky si Csanadi, apoi in slujba despotului sarb Ştefan Lazarevici, apoi a familiei Ujlaki si a episcopului de Zagreb. Pe la 1428-1429 s-a casatorit cu Elisabeta Szilagyi, cu care a avut doi fii: Ladislau (nascut in 1431) si Matia (nascut la 24 februarie 1443, la Cluj). În slujba lui Sigismund de Luxemburg În anul 1430 a intrat in serviciile regelui Sigismund. Deja in toamna anului 1431 l-a insotit pe acesta in Italia, pentru a-l ajuta pe ducele Milanului, Filippo Visconti, in lupta contra Venetiei. A fost o perioada in care cunostintele sale militare si experienta i s-au imbogatit semnificativ. Şederea sa la Milano, mare centru economic italian si european, timp de doi ani, a contribuit mult la formarea sa. Cu aceasta ocazie a studiat organizarea armatelor italiene si metodele lor de lupta. La 25 noiembrie 1431, Sigismund a fost incoronat rege longobard, iar in 1433, la Roma, a fost incoronat imparat. La intoarcerea sa din Italia, Iancu a iesit din slujba ducelui Milanului si l-a insotit pe Sigismund in Elvetia, la Basel, unde a avut loc faimosul conciliu care a durat 16 ani. La 17 ianuarie 1434, Iancu era si el la Basel, unde erau adunate un numar mare de personalitati politico-religioase europene ale vremii. La acest conciliu, Sigismund a reusit sa profite de tradarea reprezentantilor husiti si sa fie recunoscut drept rege al Cehiei (cu doua decenii in urma, husitii il inlaturasera de pe tron in urma miscarilor populare conduse de Ian Hus). Iancu de Hunedoara a participat in anii care au urmat la campania lui Sigismund in Cehia, prin care a preluat tronul. În luptele contra razvratitilor husiti, Iancu a invatat noi tactici de lupta, pe care le-a aplicat mai tarziu. Dar in decembrie 1437, Sigismund de Luxemburg a murit si in aceeasi luna Iancu s-a reintors la Alba regala (Székesfehérvár), pentru incoronarea lui Albert de Austria, noul rege al Ungariei. În slujba lui Albert de Austria Daca in timpul lui Sigismund a ajuns sa faca parte din anturajul militar al regelui, abia in vremea lui Albert de Austria a inceput adevarata ascensiune a lui Iancu de Hunedoara. Iar ascensiunea a inceput la scurt timp dupa incoronarea noului rege. Reintors mai intai in Cehia, pentru a termina campania antihusita, spre sfarsitul lui 1438, Albert de Austria l-a numit pe Iancu ban al Severinului, impreuna cu fratele sau mai mic. Regele intentiona sa puna capat incursiunilor otomane, sa intareasca zona de granita si sa pregateasca o mare ofensiva antiotomana. De aceea a avut nevoie de un om de incredere, bun cunoscator al artei militare si capabil de o sarcina de asemenea amploare. Încredintat cu prima sa demnitate mai importanta, Iancu incepea si cariera sa politica. Intrarea in marea politica. Voievod al Transilvaniei Dupa instalarea sa in functia de ban al Severinului, Iancu, ajutat de fratele sau, s-a preocupat mai intai de intarirea cetatilor Severin, Gureni, Orsova si Mehadia. Turcii ocupau pozitii tot mai avansate la Dunare si amenintau cu luarea Belgradului. În vara lui 1939 regele Albert organizeaza o prima ofensiva antiotomana, lipsita de vigoarea si coordonarea necesara. Iancu participa, fiind fidel regelui, dar actiunea este un esec, armata se dezintegreaza si regele se reintoarce, bolnav, la Strigoniu, unde si moare la 27 octombrie. Regina Elisabeta, ramasa vaduva, astepta totusi un fiu, dar Ungaria fara rege si fara un mostenitor sigur, devine instabila din punct de vedere politic. Pe de alta parte, la portile regatului bateau turcii, care se apropiau amenintator. Pe acest fond, are loc un conflict pentru putere dintre marea si mica nobilime maghiara. Micii nobili cereau o regalitate puternica, capabila sa tina piept turcilor, marii nobili se multumeau cu un rege tanar, care sa conduca numai cu numele. La dieta de la Buda din 1 ianuarie 1440, regina Elisabeta ceru sprijinul nobilimii pentru conducerea interimara a regatului si sustinerea succesiunii la tron. La aceasta dieta ia parte si Iancu de Hunedoara. El a incercat sa convinga dieta de primejdia turceasca si de necesitatea instalarii imediate a unui rege cu autoritate reala, sustinand apropierea Ungariei de Polonia (curtata si de sultan) si instalarea pe tronul Ungariei a regelui polonez Vladislav III Jagiello. Cuvantarea sa a fost suficient de convingatoare sa intruneasca adeziunea majoritatii membrilor dietei. Însasi regina se lasa induplecata si trimite o solie la curtea polona. La 22 februarie 1440, in timpul tratativelor la Cracovia, regina naste un fiu, denumit Ladislau Postumul. Prin urmare ea cere retragerea imediata a delegatiei maghiare de la negocierile cu polonezii, dar este prea tarziu. Partida sustinuta si de Iancu continua tratativele de aducere a lui Vladislav pe tronul Ungariei. Acesta accepta tronul la 6 martie si, in ciuda incercarilor disperate ale partidei reginei, soseste la Buda la 21 mai si se instaleaza efectiv pe tronul Ungariei. Dar ruptura politica intre cele doua tabere a degenerat intr-un razboi civil. Iancu, aflat de partea lui Vladislav, a condus armata regelui impotriva marilor nobili, pe care i-a infrant decisiv la Battaszek, la 10 septembrie 1440. Drept urmare, ca rasplata pentru serviciile aduse, Vladislav l-a numit voievod al Transilvaniei si comite al Timisoarei, pastrand si titlul de ban de Severin. A preluat noua functie abia in primavara lui 1441, pentru ca in iarna lui 1440 pleaca la Belgrad cu misiunea de a reorganiza apararea cetatii disputate de turci. La preluarea functiei de guvernator, principala preocupare a lui Iancu a fost de a reorganiza si de a pregati Transilvania in fata pericolului turcesc. Misiunea sa era deosebit de dificila. Marii nobili erau foarte puternici iar paturile de jos erau inca framantate de rascoala din 1437-1438 si de intetirea controlului feudal prin adoptarea intelegerii "Unio trium nationum". Pentru a-si intari autoritatea, a adoptat o tactica de imbunare a marilor nobililor, coroborata cu atragerea de partea sa a micilor nobili. Pe de alta parte, se ocupa cu organizarea si intarirea economiei transilvane. Instituie un control abil asupra ocnelor de sare, aducatoare de mari venituri. Armata o organizeaza in vederea viitoarelor lupte antiotomane. Pe pan administrativ si economic a luat masuri de crestere a economiei si imbunatatire a administratiei. La Brasov si Sibiu a infiintat monetarii in 1441 si 1443. A repus in drepturi orasul Cluj, care fusese deposedat de acestea ca pedeapsa pentru sustinerea rasculatilor din 1437-1438. Sibiului si Brasovului le-a intarit zidurile de aparare. Luptele contra turcilor În septembrie 1441 intervine in teatrul de lupta din Serbia, pe principiul ca o aparare buna impotriva turcilor se putea face doar prin ofensiva. Armata lui Iancu iese deplin victorioasa langa Semendria, dar in lupta moare fratele lui, Ioan (va fi inmormantat la Alba Iulia). Reintors in tara, Iancu este primit cu laude, iar faima lui sporeste. Incursiunea turcilor in Transilvania În primavara lui 1442 turcii intreprind o campanie impotriva Transilvaniei. Ei detineau controlul asupra Ţarii Romanesti si de aici si-au organizat atacul. Aproximativ 12.000 oameni au trecut pe la Turnu Rosu, apoi pe valea Muresului si s-au indreptat catre Alba Iulia. În aceste conditii, Iancu a luat o decizie neobisnuita pentru acea vreme si a proclamat ridicarea populatiei la razboi. A trimis solii in toata Transilvania, sa adune la oaste pe tarani si pe oraseni deopotriva. Masura nu era pe placul nobilimii, care nu vedea cu ochi buni pe taranii inarmati. La primul asediu turcesc al Albei Iulii, trupele lui Iancu sufera o infrangere, apoi se retrag in cetate. Între timp sosesc intariri din toate comitatele, impreuna cu trupele secuiesti si sasesti. Mult intarita, armata lui Iancu pleaca pe urmele turcilor, raspanditi in apropiere. Între timp, la urechile lui Iancu ajunse zvonul ca Mezid-bei poruncise trupelor sale sa-l omoare cu orice pret. Din acest motiv il pune in fruntea ostirii pe micul nobil Simion Kamonyai, imbracat in armura sa. La 22 martie are loc lupta, in apropiere de Sibiu. Turcii reusesc sa-l ucida pe Kamonyai si sunt convinsi ca l-au rapus pe Iancu. Acesta isi conduce bine trupele si reuseste sa-i puna pe fuga pe turci. Cu Mezid-bei mor pe campul de lupta cei mai multi soldati turci, atacati din toate partile, doar cateva cete turcesti reusesc sa se retraga pe la Turnu Rosu, dar sunt urmarite mai departe de Basarab, fiul lui Dan. Pe urmele lor a venit si Iancu cu armata sa si l-a instalat pe Basarab domn in Ţara Romaneasca. Batalia de pe Ialomita Succesul lui Iancu avu drept urmare o si mai mare reactie din partea turcilor. Preocupat de pierderea influentei in Ţara Romaneasca si dorind sa-l razbune pe Mezid-bei, sultanul trimite o armata de circa 80.000 de oameni, in frunte cu beilerbeiul Rumeliei, Sehabeddin. Turcii trec Dunarea pe la Nicopole. Basarab nu le poate rezista singur si se retrage spre munti, asteptand ajutoare din Transilvania. Între timp turcii se raspandesc prin tara in expeditii de prada. Atunci Iancu trece cu armata sa muntii si pe data de 2 septembrie 1442 ataca pe turci pe valea Ialomitei. Batalia fu decisiva si pana la caderea noptii, turcii sunt pusi pe fuga. Cu un sangiac si patru bei cazuti, Sehabeddin trece Dunarea cu o parte din armata, iar restul trupelor turcesti risipite prin tara sunt nimicite una cate una. Se zice ca prada de razboi a lui Iancu fu uriasa (steaguri, corturi, peste 5.000 de camile, cai, catari si haine scumpe). Fidel conceptiei militare conform careia atacul este cea mai buna aparare, Iancu trece Dunarea in noiembrie-decembrie, imprastie pe turci la Vidin si se reintoarce victorios prin Serbia. Campania din Balcani Succesul lui Iancu avu drept urmare o si mai mare reactie din partea turcilor. Preocupat de pierderea influentei in Ţara Romaneasca si dorind sa-l razbune pe Mezid-bei, sultanul trimite o armata de circa 80.000 de oameni, in frunte cu beilerbeiul Rumeliei, Sehabeddin. Turcii trec Dunarea pe la Nicopole. Basarab nu le poate rezista singur si se retrage spre munti, asteptand ajutoare din Transilvania. Între timp turcii se raspandesc prin tara in expeditii de prada. Atunci Iancu trece cu armata sa muntii si pe data de 2 septembrie 1442 ataca pe turci pe valea Ialomitei. Batalia fu decisiva si pana la caderea noptii, turcii sunt pusi pe fuga. Cu un sangiac si patru bei cazuti, Sehabeddin trece Dunarea cu o parte din armata, iar restul trupelor turcesti risipite prin tara sunt nimicite una cate una. Se zice ca prada de razboi a lui Iancu fu uriasa (steaguri, corturi, peste 5.000 de camile, cai, catari si haine scumpe). Fidel conceptiei militare conform careia atacul este cea mai buna aparare, Iancu trece Dunarea in noiembrie-decembrie, imprastie pe turci la Vidin si se reintoarce victorios prin Serbia. Campania din Balcani Victoria lui Iancu de pe Ialomita a provocat o reactie de admiratie in toata Europa, iar Sehabeddin a fost demis. La apelul Papei, europenii pornesc o puternica ofensiva diplomatica pentru un razboi mai mare impotriva turcilor, cu scopul de a-i scoate definitiv din Europa. Serbia, Ungaria sunt cele mai mari sustinatoare ale campaniei antiotomane. În dieta din iunie 1443, Ungaria decide organizarea unei campanii in Balcani. În Transilvania, Iancu organizeaza in continuare armata, atrage la oaste numerosi iobagi si strange cca 10-12 mii de oameni. În iunie 1443 in Ungaria sosesc stiri despre o puternica infrangere a turcilor in Asia Mica. Momentul parea favorabil deschiderii ostilitatilor. Vladislav pleaca din Buda la 22 iulie insotit de armata regala, de un detasament de cavalerie polona, cativa cruciati si unitati de mercenari cehi. La Cuvin, pe malul Dunarii, trupele sale fac jonctiunea cu oastea lui Iancu si cu trupele sarbe ale lui Gheorghe Brancovici. Intrarea in teritoriul turcesc s-a taraganat si abia in septembrie s-a trecut Dunarea. Pe Morava se intalnesc cu trupele lui Ishak-bei, pe care Iancu il batuse cu doi ani in urma. Turcii erau destul de putin pregatiti sa lupte iarna si fura obligati sa se retraga. Cu 12.000 de calareti si cu ostile sale transilvane, Iancu inainteaza in mars rapid catre sud, incercand sa-i opreasca pe diferitii bei sa se uneasca si sa le opreasca ofensiva catre Sofia. El ocupa Nisul, unde infrange si trei detasamente turcesti care abia avusera timp sa se reuneasca. Între timp sultanul insusi pleaca de la Adrianopol impotriva sa. Iancu schimba directia de mers catre miazanoapte si zdrobeste fortele otomane razlete care-i apar in cale. Peste tot pe unde trece armata sa, contingente de sarbi eliberati de sub turci i se alatura. În zona a mai aparut si o armata a lui Vlad Dracul, care luase intre timp tronul Ţarii Romanesti, cu sprijinul sultanului, dar care la scurt timp a intors armele impotriva turcilor. Trecand de Nis, Iancu se indreapta direct catre Sofia, pe care o ocupa dupa ce spulbera o alta armata turceasca. Pe acest fond, popoarele din Balcani incep sa freamate in speranta eliberarii, iar in tabara regelui sosesc tot mai multi bulgari, bosniaci, sarbi si albanezi. Orase din Bulgaria se predau direct lui Iancu, in Albania si in tinutul minier Novo Brdo din Serbia au loc rascoale antiotomane, iar vestitul albanez Scanderberg fuge din armata turca pentru a se pune in fruntea luptei de eliberare din Albania. În ciuda acestor evolutii, turcii nu au nici o intentie sa cedeze atat de usor. Sultanul dispune o puternica aparare a trecatorilor din Balcani si asteapta venirea lui Iancu. Înaintarea acestuia catre Adrianopol si Constantinopol devenise tot mai dificila din cauza iernii si a reliefului muntos. La trecatoarea puternic aparata de la Zlatita, pe 12 decembrie 1443, armata sa trece printr-un moment greu atunci cand turcii ataca prin surprindere. Trecatoarea devine aproape imposibil de trecut, iar pe la 23 decembrie are loc un atac puternic condus de sultan. Atunci Iancu este nevoit sa bata in retragere. Turcii pleaca in urmarirea lui, dar calculeaza gresit puterea si moralul trupelor si se avanta cu cateva armate direct in lupta. Iancu ii surprinde si ii bate. Retragerea era deosebit de grea, iarna era in toi, caii murisera si alimente nu se mai gaseau. Înainte de a ajunge la Nis, turcii au trimis o solie pentru a-i oferi lui Vladislav pacea, in conditii destul de favorabile, dar ramase fara nici un rezultat. La 2 februarie 1444, Vladislav I, Iancu si armata intrau in Buda. Vestea victoriilor repurtate de armatele lui Vladislav I in "campania cea lunga" s-a raspandit in tot occidentul. Turcii suferisera o grea infrangere, cum nu mai avusese loc niciodata de la venirea lor in Europa. Fusesera nevoiti sa paraseasca Serbia si vestul Bulgariei, iar acum incercau sa-si repozitioneze armatele pentru a-si apara imperiul. Faima lui Iancu s-a raspandit in toata Europa, ca si in randurile inamicului. Occidentul credea ca momentul este cel mai potrivit pentru a-i scoate pe turci din Europa. Înfrangerea de la Varna În urma entuziasmului provocat de succesul campaniei din 1443, deja in una aprilie 1444 in Dieta ungara se hotaraste organizarea unei noi campanii antiotomane. Urmeaza insa o perioada in care Vladislav duce pe de-o parte tratative de pace cu turcii, pe de alta parte face pregatiri de razboi. Puterile occidentale profita de aceasta conjunctura si prin activitatea diplomatica intensa, se angajeaza cu promisiuni de ajutor in sprijinul campaniei, in speranta de a acapara noi posesiuni in Balcani. Întregul ajutor militar s-a concretizat in doar cateva galere venetiene, burgunde si raguzane, care au plecat spre Constantinopole in vara lui 1444. Între timp, Iancu s-a pregatit de razboi si a depus demersuri pe langa tarile romane pentru un ajutor armat. În iulie, pe cand Vladislav era la Seghedin in pregatire de razboi, sosesc solii sultanului care ofera pacea in conditii foarte avantajoase. Vladislav decide sa semneze pacea, in ciuda opozitiei cardinalilor. Iancu de Hunedoara era si el de acord cu pacea, dar era tot timpul supus deciziei regale. La presiunile occidentului si in special ale papei, Vladislav se razgandeste si jura sa continue campania impotriva "necredinciosilor", insa ruperea tratatului de la Seghedin avea sa se dovedeasca o mare greseala. În august Serbia semna o pace separata cu turcii, recapatandu-si teritoriile si cetatile pierdute in ultimii ani. Miscarea sarbilor slabea cu mult frontul comun antiotoman. Razboiul era insa decis, iar pregatirile de razboi erau in toi. Armata regala se aduna la Oradea si porni catre Orsova in jurul datei de 28 august. Acolo se adunara si restul armatelor cruciate: soldati din Ungaria, trupe transilvanene conduse de Iancu (din care multi romani), trupe croate si bosniace comandate de banul Franko de Talovac. La 20 septembrie trecura Dunarea si pornira de-a lungul ei spre Vidin, cea mai puternica fortareata otomana din zona. Ocupara orasul, fara a asedia insa cetatea, in care turcii stateau pregatiti de lupta. Mai departe, la Nicopole li se alaturara armata promisa de Vlad Dracul si un alt detasament transilvanean care traversase direct Ţara Romaneasca. Vlad se intalni la Nicopole cu Vladislav, pe care il sfatui sa renunte pentru ca "turcul si numai la vanatoare isi ia cu sine mai multi ostasi decat cei adunati in oastea crestina". Sfatul sau nu fu ascultat si armata grabi pasul catre malul marii. Rand pe rand sunt ocupate cetatile de la malul Dunarii. Au ajuns la Varna la 9 noiembrie. Între timp a ajuns vestea ca sultanul, despre care credeau ca e in Asia Mica, tinut pe loc de flota italiana si burgunda, se indrepta inspre Varna cu toata armata sa. Ajutorul occidentului se dovedise complet insuficient, iar planul sau de a bloca Bosforul cu doar o mana de nave nu era corespunzator realitatii. În seara de 9 spre 10 noiembrie, Vladislav si cei 15-16 mii de ostasi se aflau in fata Varnei, iar de partea cealalta se afla intreaga armata a sultanului (conform unor izvoare, 80-120 mii de ostasi, probabil mai putini). Situatia cruciatilor era acum extrem de dificila. La sfatul lui Iancu, se decisera ca singura solutie era sa-i atace pe turci rapid, pentru a nu-i lasa sa-si dea seama de inferioritatea lor numerica. În dimineata zilei de 10 noiembrie cele doua armate s-au pus in rand pregatite de lupta. Cruciatii au fost clar depasiti numeric, banderiile episcopilor de Eger si Oradea fura de la inceput spulberate, iar episcopii ucisi. Prin tactica superioara, Iancu a reusit sa castige cateva pozitii, dar in toiul luptei, regele Vladislav, vanitos si lipsit de experienta (avea doar 20 de ani), ataca direct in miezul ostirii otomane, in ciuda sfaturilor lui Iancu. Regele aluneca si cazu de pe cal, iar un ienicer ii taie capul, pe care-l expuse ca pe un trofeu privirilor ostii crestine. Moartea regelui lovi ca un fulger moralul acestora si se produse panica si fuga generala. În zadar incerca Iancu sa vina in ajutorul regelui, batalia era pierduta si fu nevoit sa paraseasca campul de lupta. Turcii insa n-au mai pornit pe urmele ostii crestine. Grosul armatei trecu Dunarea in patru-cinci zile. Iancu trecu mai repede in Ţara Romaneasca si fu de soldatii munteni, care nu l-au recunoscut. Abia dupa cateva zile a fost eliberat, cand Vlad Dracul a aflat despre el. Înfrangerea de la Varna avu un ecou la fel de puternic ca cel al victoriilor din "campania cea lunga". În timp ce sultanul vestea victoria in tot imperiul, lumea occidentala era descurajata. Campania de la Dunare În timpul in care regele Vladislav era plecat la razboi, in Ungaria se formase o locotenenta regala din patru nobili, care asigura conducerea provizorie. Odata cu moartea regelui in batalie, s-a declansat din nou o lupta apriga pentru putere. Reintors in Transilvania, Iancu de Hunedoara era cel mai mult preocupat de refacerea capacitatii militare. El era de parere ca luptele interne erau foarte daunatoare si ca principala grija a regatului trebuia sa fie pericolul de la miazazi. Mica nobilime a inceput tot mai mult sa stranga randurile in jurul sau, izoland pe marii nobili si intrigile lor. Consiliul de conducere a impartit tara in cateva regiuni, fiecare avand in frunte un "capitan". Astfel, Iancu devine capitan al tinuturilor de la rasarit de Tisa (pe langa functiile deja detinute). Imediat trece la organizarea militara, calmeaza tulburarile interne din Transilvania si isi asigura sprijinul taranimii si orasenimii pentru formarea armatei. Între timp turcii dadeau tarcoale hotarului si deja in primavara lui 1445 apar in preajma Belgradului cu o armata de dimensiuni reduse. Iancu reuseste sa distruga tabara otomana in ciuda moralului scazut care persista dupa usturatoarea infrangere de la Varna. Occidentul era si el preocupat de riposta turceasca si pastra flota in Stramtori si la Constantinopol. În urma tratativelor dintre comandantul flotei, Wallerand de Wavrin si Iancu, se pune la cale un plan de atac la Nicopole, sustinut pe apa de flota burgunda si de pe uscat de armata lui Iancu. Vlad Dracul participa si el cu armata, carute, hrane si 40-50 de barci. În prima jumatate a lunii august sosi flota burgunda la Isaccea, precum si sprijinul lui Vlad Dracul de circa 5-6.000 de osteni. Iancu a intarziat cu cateva zile, astfel ca trupele romanesti sustinute de flota apuseana au pornit in susul Dunarii, au trecut de Silistra, au ars cetatea Turtucaia apoi asediara cetatea Giurgiului (care prezenta cel mai mare interes pentru Ţara Romaneasca). Sprijinit de o puternica artilerie, Vlad reuseste sa cucereasca Giurgiul si trece rapid la intarirea cetatii. Mai departe merg catre Rusciuc, care se preda fara lupta si in fine ajunge la Nicopole la 12 septembrie. Ziua urmatoare Vlad Dracul incepe asediul cetatii Turnu, aflata pe malul romanesc, iar dupa doua zile apare si armata lui Iancu. Cucerirea cetatii Turnu se dovedi mai dificila decat se anticipase, datorita ajutoarelor date de pe malul bulgaresc. Iancu vroia sa treaca pe malul celalalt, dar acest lucru era dificil la Nicopole asa ca pregati trecerea armatei la gura Jiului, dar si acolo se lovi de opozitia turcilor. Iarna ingreuna si mai mult toate operatiunile, exista riscul ca Dunarea sa inghete si sa imobilizeze flota occidentala. Din acest motiv se decise abandonarea atacului. Flotele au luat drumul marii, iar armatele lui Iancu si Vlad se reintoarsera in tara. Cu toate ca nu s-a atins scopul propus, campania de la Dunare a avut ca rezultat consolidarea legaturilor dintre Iancu si Ţara Romaneasca, recucerirea Giurgiului si incurajarea populatiei bulgare (circa 12.000 de bulgari au fugit de sub turci si s-au refugiat in Ţara Romaneasca, cu permisiunea lui Vlad Dracul). Guvernator al Ungariei Reintors din campania de la Dunare, Iancu de Hunedoara a avut timpul necesar pentru consolidarea situatiei interne. În dieta Ungariei de la 1 iunie 1446 a fost recunoscut dreptul la succesiune al lui Ladislau Postumul, dar pentru ca acesta era minor, se decise alegerea unui guvernator provizoriu pana la implinirea majoratului regelui. La alegerile din 5 iunie 1446, Iancu de Hunedoara, sprijinit de numerosii nobili mici, a fost ales in unanimitate guvernator al Ungariei. Popularitatea sa, averea personala (detinea peste un milion de jugare de pamant), faima si gloria cu care se umpluse in bataliile antiotomane, erau motivele principale pentru care Iancu a fost ales guvernator. Pe plan administrativ si economic, atat in calitate de guvernator al Transilvaniei cat si de guvernator al intregii Ungarii, Iancu de Hunedoara a luat numeroase masuri care au favorizat dezvoltarea economica si instaurarea ordinii si autoritatii de stat. A ridicat nivelul taxelor si impozitelor colectate, dar nu prin apasarea iobagiei, ci prin introducerea de metode mai moderne de cultivare si exploatare, prin marirea suprafetelor exploatate. În general a menajat iobagimea, in care vedea baza puterii de stat si un buna sursa de recrutare pentru armatele sale. Şi-a atras de partea sa cnezii romani, carora le-a oferit numeroase danii ca urmare a faptelor lor de vitejie. A imbunatatit exploatarea minelor din Hunedoara si pe cele din nordul Transilvaniei (a sustinut dezvoltarea oraselor miniere Baia Mare si Baia Sprie). În cativa ani a reusit sa ridice cu mult veniturile provenite din impozitele puse pe exploatarea minelor de sare. Unor orase de pe mosiile sale le-a dat dreptul de targ. A construit si refacut numeroase cetati si castele, printre care si Castelul de la Timisoara, care-i poarta astazi numele si unde si-a avut resedinta pentru un timp. A sporit legaturile diplomatice, militare si economice cu tarile romane. Batalia de la Campia Mierlei Înca din 1447 Iancu a planuit o noua campanie pentru alungarea turcilor din Europa. Prin intermediul diplomatiei a incercat sa atraga ajutorul papei si al curtilor europene, dar raspunsul acestora consta doar din noi si noi promisiuni, fara rezultate concrete. Fara sa conteze pe aceste ajutoare ipotetice, el pregatea fortele proprii. Se putea baza pe sprijin din partea Ţarii Romanesti, dar nu si pe sprijinul Serbiei, care ducea o politica de buna vecinatate cu turcii. În schimb a strans legaturile de colaborare cu Albania lui Scanderberg. Se pare ca intre cei doi conducatori s-a semnat si o alianta militara. Albanezii incercau sa scape de dominatia turceasca, dificil de inlaturat fara un sprijin consistent din Apus. În chiar primavara anului 1448 a avut loc un atac masiv al sultanului, cu o armata de cca 100.000 de oameni, impotriva Albaniei razvratite. Sultanul nu a reusit sa supuna nucleul de rezistenta albanez si s-a retras in august, probabil si din cauza ca a aflat de alianta albanezilor cu Iancu. Scanderberg trebuia in acelasi timp sa se asigure si impotriva intrigilor Venetiei dusmane. Pentru campania din 1448 Iancu a reusit sa stranga o armata de circa 22-24.000 de oameni, compusa din mercenari (cavalerie grea), circa 1.000 de polonezi trimisi de regele Cazimir al IV-lea, banderiile nobililor (cavalerie usoara), 4.000 de infanteristi (de toate nationalitatile, mai ales germani si cehi). Avea numeroase tunuri si carute de razboi (circa 2.000) dupa modelul husitilor. Iancu urmarea de aceasta data sa treaca prin Serbia de Sud, sa cucereasca Macedonia cu ajutorul lui Scanderberg (si astfel sa rupa Albania de turci), apoi sa inainteze catre Salonic, unde nadajduia sa se formeze o baza pentru flotele europene. Înaintarea armatelor principale a inceput la 28 septembrie pe la varsarea Moravei in Dunare. Armatele Ţarii Romanesti au trecut Dunarea pe la Severin, inaintand pe valea Timocului si facand jonctiunea cu trupele lui Iancu la Nis. De aici armata intreaga a pornit catre sud pana ajunse la Kossovopolje (Campia Mierlei) in jurul zilei de 14-15 octombrie, unde trebuiau sa se intalneasca cu trupele lui Scanderberg. Slabiciunea lui Iancu era lipsa de informatii cu privire la miscarile turcilor. Acestia adunasera armata la Sofia, in timp ce Iancu credea ca sultanul se afla pe la Adrianopol. Mare a fost surpriza cand pe Campia Mierlei au aparut trupele turcesti, venite de la Sofia, prin Nis, apoi pe acelasi drum pe care trecuse Iancu in urma cu cateva zile. Lipsit de o alternativa sigura, Iancu a decis sa ramana pe loc si sa tina piept turcilor, mai ales ca pozitia sa era usor favorabila. A format o "cetatuie" din carute (dupa tactica husita) in interiorul careia a plasat infanteria si grosul armelor de foc (tunuri, pusti). Lupta principala urma sa fie data cu ajutorul cavaleriei. Lupta a inceput in ziua de 18 octombrie, zi care s-a terminat cu o victorie partiala a crestinilor. A doua zi lupta a fost mult mai dura, turcii reusind sa produce pagube grave armatei lui Iancu (circa 17.000 de oameni). Însusi Iancu a fost la un pas de moarte: a cazut de pe cal, dar a fost salvat de un cneaz hunedorean, Teodor Cnezul, pe care l-a rasplatit cu mosii mai tarziu. Situatia grava l-a obligat sa salveze atat cat mai putea salva. La miezul noptii a simulat un atac cu o parte din armata, iar cu grosul trupelor ramase s-a strecurat pe langa turci si a fugit in Serbia. Trupele ramase au fost nimicite in parte, in parte luate in robie (printre cei cazuti in robie s-a aflat si cumnatul lui Iancu, Mihail Szilagyi). Scanderberg nu a mai avut timp sa ajunga la Campia Mierlei si auzind de infrangere, s-a intors din drum. Ultimii ani. Asediul Belgradului. Moartea La 24 decembrie 1448 Iancu a ajuns la Seghedin. Puterea sa politica era destul de slabita de esecul suferit, multi nobili nemaifiind de acord cu politica sa. Doi ani de pregatire asidua au fost irositi. Înfrangerea de la Campia Mierlei obliga pe europeni sa stagneze orice actiune ofensiva impotriva turcilor si sa se concentreze pe partea defensiva. Au urmat ani de tratative de pace in urma carora s-a semnat la 20 noiembrie 1451 un armistitiu cu turcii pe trei ani (la 29 mai 1453 turcii aveau sa zguduie Europa cucerind Constantinopolul). În ianuarie 1453 Iancu si-a dat demisia din functia de guvernator pentru a face loc restaurarii puterii regale in Ungaria. Noul rege instalat l-a umplut de laude si de posesiuni, dar pe de alta parte a incercat, impreuna cu partida marilor nobili, sa-l inlature de la putere. În ultimii ani a incercat sa tina piept turcilor si sa intareasca linia Dunarii. Turcii au rupt armistitiul in 1454 si au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o noua victorie impotriva lor la Krusevac, unde i-a zdrobit cu desavarsire. Miza cea mai mare era cetatea Belgradului, pe care sultanul Mohamed al II-lea se pregatea intens sa o cucereasca. La randul lui Iancu a luat masuri pentru intarirea ei si a chemat oameni de la orase si sate sa ia parte la razboi. De aceasta data a beneficiat si de un sprijin mai consistent din Apus. Asediul Belgradului a fost deosebit de puternic. Flota cruciata a castigat batalia pe apa. Lupta decisiva s-a dat intre 21-23 iulie. Conceptia strategica moderna a lui Iancu l-a ajutat sa-l infranga pe sultan in ciuda raportului de forte defavorabil. Victoria impotriva celui care cucerise Constantinopolul a fost rasunatoare, dar peste bucuria victoriei a venit vestea mortii lui Iancu de Hunedoara. El a murit la 11 august 1456, rapus de ciuma in tabara de la Zemun. Trupul sau a fost dus si inmormantat in catedrala catolica de la Alba Iulia, alaturi de mormantul fratelui sau Ioan.

Sursa: www.enciclopediaromaniei.ro 

Reîntregirea naţionalã în conştiinţa istoricã a poporului român

În epoca migraţiilor, spaţiul etnogenetic românesc, închis între Nipru (E), Dunărea Mijlocie (V), Carpaţii Păduroşi (N) şi linia Skok-Jirecek-Philippide (Albania, Nordul Greciei actuale, Rumelia) (S), a servit drept culoar de tranzit, bază de aprovizionare şi atac pentru populaţiile care s-au revărsat spre Bizanţ sau Roma, forţând frontiera nordică a Imperiului, menţinută până în anul 602 pe linia Dunării. Iar această determinantă geo-politică, plasarea, potrivit lui Grigore Ureche, “în calea răotăţilor”, la care s-a adăugat, ulterior, tentaţia bogăţiilor solului şi subsolului românesc, pentru statele cu pretenţii de dominaţie în zonă (Ungaria, Polonia, Hoarda de Aur, Imperiile otoman, habsburgic şi rus) avea să marcheze sensul întregii istorii a românilor, conferinu-le, în evul mediu şi modern imaginea, plastic definită de Simion Mehedinţi de “popor asediat”. Într-adevăr, concluziona Nicolae Iorga, “Când Nordul a vrut să meargă spre Sud, când Apusul a vrut să se atingă cu Răsăritul, aici s-au întâlnit”. În aceste condiţii, românii au fost obligaţi, pentru a rezista, să găsească, pornind de la modul social specific - obştea ţărănească - forme adecvate de structurare socială şi organizare politico-militară. Evoluţia socială în cadrul asociaţiilor de obşti (“obşti de obşti” sau ţări) a condus în secolele X-XIV la apariţia, pe coordonatele pluralismului statal specific medieval a statelor feudale româneşti: voievodatele (principatele) sau Ţările Transilvaniei (Valaquia Transilvana), Moldovei (Valaquia Minor), Munteniei sau Ţării Româneşti (Valaquia Major), ultima fuzionând în 1389 cu “Ţara românilor” (Alualak) dobrogeni dintre Dunărea de Jos şi Marea Neagră şi, la sud de fluviu, Imperiul Asăneştilor (“Valaquia care este Ţara lui Asan”) şi “vlahiile balcanice”. Unirea cea Mare, într-un singur stat a tuturor teritoriilor locuite de români, temută şi prevenită de vecini prin forţa armelor şi a jocurilor politice, nu a putut fi însă înfăptuită în evul mediu decât pentru un scurt moment în anii domniei principelui Mihai Viteazul (1593-1601), intrat în conştiinţa istorică românească sub numele de “domnul Unirii”. Dar, în această conştiinţă colectivă, ea a existat întotdeauna ca o trecută realitate de referinţă şi un ideal peren, constituind pentru acţiunea politică, un obiect urmărit permanent, cu mijloacele şi în conjunctura internaţională specifică fiecărei epoci în parte. Relevantă sub acest aspect este imaginea românească a Eden-ului pierdut, a Epocii de Aur primordiale, invocată de ţăran în vremuri de răstrişte, sub chipul personificat al Daciei. Aspră uneori, întotdeauna atotputernică, “Baba Dochia”, introducea în folclor imaginea vechii Dacii, unificată sub Burebista (c. 821 î.Chr. - 44. î.Chr.) şi Decebal (86 î.Chr.-106d. Chr.), iar tânăra şi frumoasa “Ana Dochiana”, varianta ei transilvană, pe aceea a Daciei renăscută ca Dacie Felix sub vulturii Romei. Asociate uneori, între personajele masculine de legendă la care se face apel în marile momente ale anului calendaristic în invocaţii şi colinde, se remarcă figurile lui “Bădica Traian” - “Traian împăratul” (98-117) care, prin victoria asupra lui Decebal (106 d. Chr.) a semnat actul de naştere a poporului român şi “Ler împărat” - Aurelianus (270-275), împăratul de origine traco-dacă, cel care a reuşit să oprească valurile barbare pe linia Dunării, invocat cu nostalgie, ca un părinte pierdut de daco-romanii rămaşi să biruie singuri, fără protecţia legiunilor, furtunile istoriei, după retragerea strategică a armatei legiunilor şi autorităţilor imperiale din anul 275. Alt fapt dovedind că Unirea a impulsionat, potrivit revoluţionarului paşoptist Cezar Bolliac “sentimentul naţional în toate părţile României de când istoria a început a ne spune ceva despre Dacia”, fiind după Mihail Kogălniceanu, acest Cavour al României moderne “visul de aur, ţelul isprăvilor marilor bărbaţi” români, îl constitue semnificaţia cuvântului “ţară”. La noi, fapt specific, acest cuvânt provenit din terra-ae nu desemnează solul, pentru care românul, cu nostalgia vechii civilizaţii urbane, apusă la începutul secolului VIII, foloseşte termenul de “pământ” de la pavimentum (pavaj), ci teritoriul locuit de români, “Ţara Românilor” tradusă de străini prin “Valahia”, “Wlachenlant”, “Blockumnnalant” etc., formaţiunea lor politico-militară primitivă, “obştea de obşte” apoi însăşi statul şi, prin extensie, “oastea cea mare”. Dacă autohtonii acestui pământ şi-au spus întotdeauna români de la ROMANUS, până în pragul epocii moderne când au luptat pentru România, ca moştenitoare a Romaniei orientale, patria şi-au desemnat-o prin termenul “Ţara”, care intra în titulatura oficială a statelor feudale româneşti: Ţara Ardealului, Ţara Moldovei, Ţara Muntenească. Iar hotărârea de unificare a ei in integrum, a fost înscrisă de la jumătatea secolului XIV în programul de domnie al voievozilor dintre Carpaţi şi Dunăre care-şi proclamau primatul faţă de omologii lor din Ardeal şi Moldova, adăugând apelativul “Io” simbolizând aspiraţia la demnitatea imperială în vechea tradiţie romană şi titlurile semnificând neatârnarea şi calitatea de “singur stăpânitor” al pământului Ţării “marele şi singur stăpânitorul voievod şi domn (dominus)” - precizarea “a toată Ţara Românească”. Începută sub urmaşii lui Basarab Întemeietorul (c. 1310-1352) care unifică Ţările Românilor, Banatul de Severin şi, din Ardealul intrat sub suzeranitate angevină, ducatele intracarpatice ale Amlaşului şi Făgăraşului, apoi, prin acţiunile fiului său Nicolae Alexandru, sud-estul Moldovei istorice (părţile “tătărăşti”) cu fâşia nordică a Dunării maritime până aproape de “Vlahia” Cetăţii Albe, numită, în amintirea dinaştilor munteni, “Basarabia”, etapa finală a procesului de edificare statală medievală românească a fost întreruptă în chiar anul unificării Dobrogei şi “Vlahiilor” sudice ale Deliormanului, Dristorului şi Cărvunei, 1388, de declanşarea agresiunii otomane, agresiune care a stopat afirmarea statală a Vlahiilor sud-dunărene ale armânilor, rămănilor şi rumânilor timoceni! Noii primejdii, românii i-au făcut faţă timp de trei secole, uniţi, demonstrând că formala frontieră carpatică dintre cele trei voievodate nu constituia o barieră din punct de vedere politico-militar, cum nu constituia nici din punct de vedere etno-geografic, economic, social şi spiritual. De fapt, “pe o bază de interese comune” - nu mai vorbim de Moldova şi Muntenia care formau economic o ţară - cea dintâi unire a românilor a existat - nota Nicolae Iorga - când în capul cărturarilor nu răsărise încă această idee, în unitatea perfectă a vieţii generale, şi Ardealul a intrat şi el în această viaţă prin intercirculaţia românească. Un singur corp, un singur sistem am zice, vânos prin care străbătea acelaşi sânge viu”. Era o realitate putenic simţită, îndeosebi în clipele de primejdie când, în corespondenţa dintre voievozii celor trei Ţări Române nord-dunărene, boieri (nobili) sau negustori putem întâlni expresii de genul: “voi fără noi nu puteţi fi şi ţara voastră... fără ţara noastră nu poate fi” sau “dacă ar fi să piară această ţară săracă a noastră, veţi pieri şi voi”, realitate sesizată în veacul XV şi de străini, care au făcut ca ţările române să apară pe Mapamondul Borgiano sub numele de “Magna Valahia” - Marea Ţară a Românilor. Conştiinţa originii comune, a identităţii locuitorilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor, a unităţii patriei, s-a manifestat cu putere în secolele XV-XVI, în contextul rezistenţei antiotomane. Astfel, ca suprem argument, menit să determine intervenţia lui Matia Corvin, rege al Ungariei (1458-1490) dar fiu al românului Iancu de Hunedoara, în sprijinul Ţării Româneşti Muntene, atacată de otomani în 1462, Vlad Ţepeş (1446-1452-1462, 1476-1477) face apel la conştiinţa de neam a acestuia, cerându-i după Laonic Chalcocondil, “să nu-i laşi să ne nenorocească şi să ne strice neamul”. De altfel tatăl lui Matia, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-1446, 1448, căpitan general 1444-1446, guvernator şi regent al Ungariei 1446-1453), având în vedere tocmai necesitatea rezistenţei armate române, propuse în 1448-1450, stipulând chiar în tratate principilor din Moldova şi Muntenia ca cele trei ţări “să fie una”. Considerându-se, potrivit celor mai vechi cronici moldovene, “creştini şi de acelaşi neam”, transilvănenii îl chemau trei decenii mai târziu pe Ştefan cel Mare al Moldovei (1437-1504) “cu mare dor şi dragoste” să le fie “domn prea îndurător”, considerându-l “trimis de Dumnezeu pentru apărarea şi cârmuirea Transilvaniei”. Iar solilor urmaşului său, Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), tot transilvănenii le declarau în 1529 “ţara noastră şi ţara Măriei Sale au fost totdeauna o ţară”. Cum se numea această ţară? “Ţara românilor a cărei parte dinspre răsăritul soarelui de vară se numeşte Moldova - nota în 1526 istoricul de curte al regelui Ungariei - odată se numea Dacia”. Bun cunoscător al realităţilor patriei sale, marele umanist Nicolaus Olahus nota în anul 1536 în monumentala operă “Hungaria”: “În Dacia se găsesc provinciile: Valahia numită şi Transalpina, Moldova, Transilvania, Maramureşul, Ţara Someşului, Ţara Crişului, Nir şi Ţara Timişului”. Iar pentru cei pe care sasul Georg Reicherstorffer îi numea” “românii, înşişi băştinaşi ai acestor provincii”, unirea tuturor teritoriilor care, după Antonio Bonfini, “odinioară au fost Dacia”, reprezenta în secolul XVI o necesitate vitală şi, în acelaşi timp, potrivit istoricului Nicolae Bălcescu “visarea cea mare a tuturor voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari”. “Ideea dacică”, a reunificării in integrum a Daciei, deci a unirii tuturor părţilor de Ţară românească avea deja ca suport, în veacul XVI, al Renaşterii şi umanismului românesc, conştiinţa naţională, ilustrată de Petru Perembski, secretarul reginei Isabella Zapolya prin motivaţia că se vor uni lui Petru Rareş al Moldovei, nu numai cei din Ţara Românească, dar şi toţi ardelenii “pentru identitatea limbii”. Relevant este îndeosebi faptul că, pentru acelaşi motiv, în anul 1526, când a declanşat ofensiva încheiată cu dispariţia statului Ungariei medievale de pe harta Europei, Suleyman Kanunî (1520-1566) şi-a asigurat prin tratate neutralitatea celor trei Ţări Române: “Se temea Soliman - nota umanistul Antonius Verantius - ca nu cumva când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Ţara Românească sau Moldova, toate aceste ţări să se unească împreună şi să se apere”. Dacă Ştefan cel Mare, la curtea căruia solii Poloniei aflau că cele trei ţări au fost cândva Dacia, vedea procesul unificării prin prisma mentalităţii medievale, urmărind să-şi asigure vasalitatea voievozilor transilvani şi munteni, principele Petru Rareş, prezentat de Ivan Peresvetov în “Jalba cea Mare” (Îndreptar politic pentru ţarii ruşi, realizat prin adaptarea lui “Il Principe” la realităţile Europei răsăritene) drept model răsăritean al “Principelui” ideal descris de Nicolo Machiavelli, a făcut tranziţia spre modernitate, urmărind prin “lăţirea” stăpânirii sale realizarea unui stat puternic, centralizat, al tuturor românilor. “Ambiţiunea cea Mare - nota umanistul Paulo Giovio - era ca, profitând de confruntarea dintre Habsburgi şi otomani” să unifice Moldovei Transilvania pe care o “cerea pentru el”. Înstăpânindu-se asupra domeniilor Unguraşului, Bistriţei, Ciceului, Cetăţii de Baltă, Rodnei, el şi-a extins controlul asupra întregului principat până în 1531 când a proclamat: “Ardealul este ţara mea... şi nu o voi da nimănui nici unui crai, nici lui Ferdinantos craiul (Ferdinand I de Habsburg, pretendent la coroana defunctei Ungarii) nici la nimeni altul”. Cu puţin timp înainte de a muri, în 1542, el a reuşit să încheie cu domnul muntean Radu Paisie şi fruntaşii transilvăneni nu numai un acord de comerţ vizând crearea unei pieţe unice româneşti, dar şi proiectul unei “diete” (parlament) comune celor trei ţări. Urmându-i programul politic, mulţi principi români şi pretendenţi ai celei de-a doua jumătăţi a veacului XVI începând cu fiii săi, Ilias (1546-1551), Ştefan (1551-1552) şi Constantin, aveau să sfârşească asasinaţi din ordinul Habsburgilor sau sultanului. Între succesorii săi, cea mai interesantă figură este însă un aventurier străin, Despot Vodă (1561-1563), care reuşeşte cu câteva sute de mercenari să ia în 1561 domnia Moldovei, profitând de marea popularitate a ideii Unirii. La intrarea în ţară, el a dat o proclamaţie prin care se anunţa ca prinţ al “celor trei Dacii”, boierii, curtenii, târgoveţii alăturându-i-se şi părăsind pe domnul legitim Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). Unirea însă avea să fie realizată abia patru decenii mai târziu, în contextul victoriilor obţinute, în anii 1595-1598, de români, în cadrul războiului antiotoman al Ligii Sfinte patronată de Habsburgi, sub conducerea lui Mihai Viteazul (1593-1601). Creându-şi în Transilvania o puternică partidă, sub conducerea cancelarului român Ştefan Iojica, la fel în Moldova, Pocuţia şi Dobrogea unde se bizuia pe “Oamenii noştri de acolo”, după ce a încercat să obţină în anii 1597-1598 asentimentul Imperiului romano-german, Poloniei şi, în secret, al Porţii care i l-a şi oferit, Mihai şi-a împlinit visul sintetic exprimat în cuvintele ce i-au fost atribuite - “Şi hotarul Ardealului. Pohta ce-am pohtit, Moldova, Ţara Românească” - pe calea armelor, înfrângând, cu sprijinul populaţiei, noblimea maghiară şi forţele de ocupaţie polone. “Domn al Ţării Româneşti al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, eliberând pentru scurt timp Bugeacul, Pocuţia, “Basarabia” istorică şi nordul Dobrogei (1600), revendicând Hustul, Seghedinul, Debreţinul şi Chioarul iar, în răsărit, tot teritoriul românesc până la Nipru, el avea să fie, după concreta intervenţie armată polono-otomano-habsburgică, asasinat din ordinul şi în interesul Europei romano-germane, pe Câmpia Turzii, la 9/19 august 1601. Faptele sale însă şi motivaţia pe care, după Ioannes Bisselius, el însuşi le-a dat-o - “De partea noastră e dreptul şi dreptatea, cu noi e cauza cea bună, cu noi e Dumnezeu” - au continuat să impulsioneze acţiunea politică românească în tot cursul secolului XVII, domni ca Radu (1602-1611) şi Constantin Şerban (1654-1658 în Muntenia, 1659, 1661 în Moldova), Mihnea al III-lea Radu (1658-1659), Gheorghe Ştefan (1653-1658), Matei Basarab (1632-1654), Vasile Lupu (1634-1653), Constantin Brâncoveanu încercând să-i refacă opera. Ilustrative sunt pentru această epocă cuvintele domnului Moldovei, Gheorghe Ştefan, programatice pentru anii 1657-1662, când cele trei Ţări Române luptau confederate pentru înlăturarea suzeranităţii otomane: “Mai bine să ne mănânce câinii pământului nostru decât pe alte melaguri străine să izidim” sau cele ale cărturarului Miron Costin în condiţiile pustiirii ţării sale, în deceniul opt, de desele invazii polone şi otomane: “Să nu dăm locul, că pământul acesta este frământat cu sângele moşilor şi strămoşilor noştri!”. În secolul XVIII, când otomanii instaurează aşa-zisele domnii “fanariote” în Principatele dunărene, iar Habsburgii, prin rapt la masa tratativelor sau ocupare în forţă se înstăpânesc în Transilvania, Crişana, Maramureş (1699), Banat (1718), temporar Oltenia (1718-1739) şi Moldova de nord (1775), căreia-i vor schimba numele în “Bucovina”, pentru a-i şterge identitatea (1786), se conturează, având la bază gândirea unor patrioţi ca Pârvu şi Răducanu Cantacuzino sau Şofronie din Cioara, călugărul conducător al luptei pentru păstrarea ortodoxiei în Transilvania, două idei majore care vor fi dezvoltate în scrierile sale de Nicolae Bălcescu în anii 1849-1850: realizarea Unirii pe etape, pentru a nu fi înfruntate simultan cele trei imperii vecine direct interesate (habsburgic, ţarist şi otoman), prin unirea mai întâi a Moldovei şi Ţării Româneşti (cerută în Congresul de pace de la Focşani - Bucureşti din anii 1772-1773) şi crearea unei armate “moldo-munteano-transilvane”, adică NAŢIONALE puternice, moderne, pe bază de voluntariat din toate provinciile, care să obţină independenţa în raport cu Poarta a statului român extracarpatic unificat, apoi să contribuie la eliberarea şi unirea Transilvaniei. Dacă unirea in integrum continuă să fie susţinută de toate categoriile sociale, aşa cum rezultă din apelativul dat conducătorului revoluţiei românilor ardeleni de la 1784 - Horea Rex Daciae, din programele reformatoare neoficiale elaborate între 1790-1840, sau din cererea zecilor de mii de ţărani adunaţi pe Câmpia Libertăţii de la Blaj la 5/17 mai 1848 “Noi vrem să ne unim cu Ţara” - programul realist, dictat de raţiuni politice, avea să fie urmat de revoluţionarii democraţi în frunte cu Ion Ghica şi Nicolae Bălcescu. Ca primă “chestie de viaţă şi putere”, se cerea în 1849 - “Unirea Principatelor deocamdată”. În paralel, urmau să fie susţinute propunerile episcopului ardelean Andrei Şaguna de “întrunire a tuturor românilor din statele austriece într-o unică naţiune de sine stătătoare” cu “un cap al naţiei” şi unul “bisericesc” cu o adunare anuală, “a toată naţia spre consultare periodică a intereselor naţionale”. Odată realizate cele două mari unităţi statale româneşti, unul sub suzeranitatea Habsburgilor, celălalt sub garanţia marilor puteri concluziona Nicolae Bălcescu, “cine le va mai putea împiedica să se unească? România noastră va exista deci”. Evident, programul românesc de acţiune politico-diplomatică şi militară în vederea realizării Marii Uniri ca “dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute”, potrivit lui Mihail Kogălniceanu, a fost intuit de adversari. În pofida adversităţilor însă, profitând de conjuncturi externe favorabile - Războiul Crimeei (1853-1856) şi cel ruso-turc (1877-1878), “partida naţională”, cu sprijinul populaţiei din toate provinciile româneşti, s-au impus atenţiei Europei, reuşind să-şi atingă obiectivele: la 18/30 martie 1856 cele trei judeţe Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, care alcătuiau Bugeacul şi Basarabia istorică, reveneau la trupul Ţării; la 24 ianuarie 1859 s-a realizat, apoi, împotriva vrerii Europei, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, Unirea Principatelor definitivată la 11 decembrie 1861 când, prin Proclamaţia către Ţară, Cuza (domnitorul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, 1859-1861, domnitorul României, 1861-1866) a impus numele de România. Ea a fost însoţită de ample reforme în toate compartimentele vieţii economice, sociale şi politice. Iar la 9 mai 1877, un alt punct al programului elaborat în veacul XVIII a fost atins - proclamarea independeţei noului stat care, din 1881, îşi ia oficial numele de “Regatul României”. Martor activ al începutului, liderul românilor transilvăneni, Timotei Cipariu, în numele locuitorilor provinciilor răpite şi al întregii naţiuni declarase anticipând: “Am început domnilor, abia am început, dar nu am terminat, rămâne ca să continuăm şi să terminăm”. Trecerea la etapa finală a programului unionist, eliberarea teritoriilor aflate sub ocupaţie străină şi realizarea unirii in integrum se impunea ca necesitate, îndeosebi în condiţiile în care, pentru prima dată în istoria existenţei sale statale, Transilvania fusese declarată unilateral parte a Ungariei la care a fost încorporată prin sifidarea oricăror norme de drept, în cadrul statului dualist, în anul 1867, iar în 1878 Rusia introdusese în practica intenaţională negoţul cu teritorii româneşti: Basarabia istorică adică fâşia litorală a Dunării Maritime şi Bugeacul la schimb cu Dobrogea. În acest scop, România s-a pregătit cu tenacitate pe plan economic, politic şi militar la sfârşitul secolului XIX, optând, în pofida originii şi legăturilor de rudenie ale monarhului său, spre apropierea de Antantă. Sub presiunea opiniei publice, armata sa avea să intre în prima mare conflagraţie mondială, urmărind eliberarea părţilor de teritoriu ocupate şi realizarea, cum avea să se exprime poetul Emil Isac, “pentru toate veacurile”, a unui vis milenar - Marea Unire a tuturor românilor, într-un singur stat, democratic şi independent ca garanţie a progresului naţional.

Dr. Mircea Dogaru

1. Desfăsurarea social-politică si biserica catolică

Dacă religia crestină s-a răspândit, pe aceste meleaguri, treptat, din vremea strămosilor traco-daco-romani - aidoma ca si la greci, fără impunerea ei prin vointa unui conducător si nu la o dată anume (POP 1996, 39), în schimb, impunerea ritului latin pe teritoriul transilvan a fost făcută prin cucerirea ungară, fiind, deci, coercitivă (v. si pct. 2.9.). Interpretările istoricilor sunt diferite, în privinta plasării temporale a acestei cuceriri: anul 1003, după ce încercările de aliare cu Bizantul au fost zădărnicite (cf. ERT, 674), respectiv, anul 1068, când înfrângerea pecenegilor în bătălia de la Chiralet (v. pct. 2.5.) marchează începutul primei etape a pătrunderii ungurilor si a cuceririi organizate a Transilvaniei de către regatul arpadian", ultima etapă aflându-se în secolul al 12-lea si începutul secolului al 13-lea (POP 1996, 148-9). Inceputurile ungare ale crestinismului de rit apusean - legate de regele Stefan (care a condus între 997-1038, iar ca rege, din anul 1001) - vor fi influentat (deja de pe atunci sau, în orice caz, ulterior) realitătile religioase transilvane si peritransilvane. Legenda Sanctorum Andreae et Benedicti notează că pe vremea celui mai crestin dintre regi" (Stefan), multi canonici si călugări" de pe alte meleaguri (mai ales, germani, n.n.) s-au stabilit pe pământ panonic, atrasi de �noua bucurie monahală" ce li se oferea aici (LEGENDAK 13; v. si LMS, idem, 26; LSH, idem, 38). Parohiile rurale sunt înfiintate, în această perioadă, sub pastoratie monahal-benedictină. Legislatia formulată de regele Stefan prevedea gruparea a câte zece sate, pentru a-si construi câte o biserică (HERMANN, 35; ERSZEGI, 189). Cea mai veche biserică păstrată este la Moresti (Mures), datând de la începutul secolului al 11-lea (ERT, 188). Regele Stefan a dat două cărti de legi, din al căror total de 56 de paragrafe, 20 se ocupă de problematica bisericească (raportarea numerică include referirile la căsătorie si la vrăjitorie, în domeniul bisericesc; HERMANN, 38; din prevederile acestora, v. pct. 4.1.1.). Referitor la drepturile materiale ale clerului, toti credinciosii catolici sunt obligati la plata dijmei, cine se eschiva de la aceasta, trebuia să plătească nouă părti din zece (PASCU, I, 429). Importanta acordată religiei de către regele Stefan rezultă si din Invătăturile - Institutio morum - adresate fiului său, principele Emeric, în special din capitolele: I. Despre păstrarea credintei catolice", II. Despre tinerea în cinste a ordinii bisericesti", III. Despre pretuirea cuvenită arhiereilor", IX. �Despre tinerea rugăciunilor" (LEGENDAK 56). Scrierea apartine speciei literare, de origine carolingiană, a �oglinzilor regale", fiind redactată, probabil, sub îndrumarea regelui, de un preot de curte bavarez ori renan (HERMANN, 40) sau de episcopul Gerard (CONSTANTINESCU, 37). Autorul Invătăturilor notează: In palatul regal, Biserica ocupă locul al doilea, după credintă" (LEGENDAK 56); Dacă ei [arhiereii] sunt cu bunăvointă fată de tine, nu trebuie să te temi de dusman. Căci dacă ei te cinstesc, poti să te apuci cu curaj de orice, rugăciunea lor te recomandă Dumnezeului atotputernic." (LEGENDAK 57); Rugăciunea perpetuă este curătire si absolvire de păcate" (LEGENDAK 60). Din Invătături mai rezultă politica regală a vremii fată de străini - v. capitolul VI. Despre adăpostirea si ocrotirea oaspetilor" (LEGENDAK, 59; v. si POP 1996, 52). In acest sens, LMG consemnează provenienta diversă geografic a clericilor din perioada timpurie: episcopul Gerard trimitea mesageri, pentru a aduna elevi, dar soseau la Morisena si tineri �germani, cehi, polonezi, francezi si altii" (LEGENDAK, 85) care erau scolarizati - fiind mentionate citirea si muzica (v. si 2.7.); după terminarea instruirii, ei erau hirotonisiti si li se încredintau parohii (LEGENDAK, 85). Regele Stefan a înfiintat 10 episcopii, inclusiv la Alba Iulia (a Transilvaniei - v. mai jos), Morisena (ulterior, denumită Cenad) si Biharia - subordonate, la începuturi, Arhiepiscopiei de Strigoniu, iar de la mijlocul secolului al 11-lea, Arhiepiscopiei Colocia (Kalocsa). Rolul conducător al Arhiepiscopiei de Strigoniu se manifestă, cu unele concretizări, pe toată perioada medievală (v., de exemplu, excomunicarea episcopului Transilvaniei de către arhiereul de Strigoniu si răspunsul acestuia, din 1299 - DT 1251-1300/516). Politica ecleziatică a regelui Stefan a fost orientată, desigur, de benedictinul Gerard (circa 980-1046). Autorul LMG notează că Gerard, încă tânăr monah italian, în drum spre pământul sfânt, a poposit la Quinqueecclesiae (Pécs), unde l-a întâlnit pe abatele orădean Anastazie - care provenea, de asemenea, de pe pământ italic si care l-a înfătisat regelui Stefan, la Alba Regia (Székesfehérvár; LEGENDAK, 77-9). Mentor al principelui Emeric, Gerard a fost pus apoi staret si episcop la Morisena. In urma victoriei ungare asupra ducatului condus de Ahtum (probabil, în 1028), a fost ctitorită o mănăstire benedictină, devenită, la 1030, episcopie, iar Gerard si cei zece călugări de sub ascultarea sa rebotezau după rit latin, norodul (LEGENDAK, 83; PASCU, IV, 303-4; POP 1996, 120-131). Revolta păgânilor împotriva bisericii romane si a reprezentantilor ei, din anul 1046, a martirizat, pe colinele de la Buda, pe episcopul Gerard. Dintre urmasii lui Stefan I, preocupări importante pentru viata Bisericii a avut regele Ladislau (1077-1095). In administratia ecleziastică, el a mutat sediul episcopal de la Biharia la Oradea. In timpul său (în anul 1083) au fost declarati primii sfinti maghiari: regele Stefan, principele Emeric, episcopul martir Gerard, călugării Andrei si Benedict. Regele Ladislau însusi va fi fost sanctificat după aproape un veac după moarte, în 1192. Legislatia regelui Ladislau contine, analog cu cea a regelui Stefan, prevederi referitoare la viata religioasă individuală (v. pct. 4.1.1.). Infiintarea Episcopiei Transilvaniei a avut loc, probabil, în anul 1009 - având ca patron pe Arhanghelul Mihai - si nu este exclus ca biserica să fi fost anterior construită; primul episcop cunoscut nominal a fost Franco, între 1071-81 - episcopus Bellegradiensis" -, titulatura episcopală de Ultra silvanus", mentionată abia în legătură cu succesorul său, Sim(i)on, în anul 1111, fiind mentinută; capitlul episcopal a fost înfiintat, probabil, abia de regele Coloman (ERT, 132). La început, episcopii transilvani erau francezi, germani sau italieni, apoi, din rândurile aristocratiei transilvane, mai rar, aveau origine burgheză, dar cu totii absolviseră vreo universitate europeană (ERT, 186). Până la regele Coloman, episcopii erau numiti de rege, apoi alesi de membrii capitlului episcopal; în secolul al 14-lea, numiti de Papă, iar după anul 1415 (Sinodul de la Konstanz), iarăsi numiti de regele ungar si confirmati de papalitate (EE, 18). Veniturile din impozite ale episcopului transilvan, pe la 1200, îl situau pe al patrulea loc, între cele 14 episcopii ungare (ERT, 186), iar în 1525, pe locul al cincilea din 13 (MÁLYUSZ, 181). Pentru apărarea mosiilor, episcopii transilvani au luptat de multe ori, cu arma în mână sau pe căi juridice, cu voievozii, cu abatele conventului benedictin de la Cluj-Mănăstur ori cu sasii (ERT, 186; documentele referitoare la mosii ale Episcopiei, respectiv, episcopului, capitlului de la Alba Iulia sau la jurisdictia asupra locuitorilor sunt foarte numeroase. Secolul al 13-lea marchează întărirea puterii papale si deci, marcarea politicii europene de către aceasta; de asemenea, se intensifică relatiile ei cu regalitatea ungară (MÁLYUSZ, 36). In prima jumătate a secolului al 13-lea, colonizarea sud-estului transilvan, cu secui si sasi (v. PASCU, I, 105-15, POP 1996, 152-8) determină o relativă autonomie politică a acestor regiuni. Documentul dat de regele Andrei al II-lea în anul 1224 (Andreanum; DT 1075-1250/157) preciza jurisdictia fată de rege - iar nu fată de voievodul transilvan - a acestora, cele două grupuri etnice fiind conduse de către un comite (POP 1996, 155; EE, 12). In cazul sasilor, autonomia politică se corela cu cea ecleziastică (v. pct. 2.4.). Colonisti sunt chemati si ulterior: �ne-am străduit ca, printr-o scrisoare regală, să chemăm din toate părtile lumii, atât plugari, cât si ostasi, pentru repopularea regiunilor pustiite si golite de locuitori" (DT 1251-1300/91, regele Bela al IV-lea, în 1268). Cu neamul cumanilor, legăturile regalitătii ungare nu sunt deplin elucidate. Sub amenintarea mongolă, cumanii au solicitat, în 1235, protectia lui Bela al IV-lea (PASCU, IV, 305-6: catolicizarea cumanilor este mentionată în anul 1227); este de precizat, că �în realitate, ťCumaniaŤ n-a fost niciodată, o notiune geografică propriu-zisă, ci a însemnat, întotdeauna, numai pământul locuit vremelnic de cumani - (...) regiunea Donului, înainte de invaziunea [tătarilor] din 1241, regiunea cursului inferior al Tisei sau parte din tările subcarpatine, după invaziune" (SCHIOPUL, 107). �Episcopia Cumaniei" era locuită, majoritar, de români, care aveau proprii ierarhi ortodocsi, numiti �falsi" sau �schismatici" de către Roma si, probabil, organizări politice proprii, în tări-cnezate sau voivodate - iar Grigore al IX-lea pare să fi înteles refuzarea autoritătii romane, încercând să se adapteze, prin instituirea unui ierarh catolic, care să fie �potrivit acelei natiuni" (POP 1994, 20-1, pe baza scrisorii papale, din 1234, v. Documenta Romaniae Historica, seria D., 1977, p. 20-21). In secolul al XIII-lea, Biserica transilvană are de înfruntat atacurile tătare (v. pct. 2.5.), dar si slăbirea moralei crestine. Declinul apare atât În rândurile laicilor, cât si ale clerului, fiind comparat de Sinodul de la Buda (1279), cu ciuma: nobilii ocupă biserici si mănăstiri, distrug altare si bunuri, impozitează, rănesc si chiar ucid pe clerici; unii clerici trăiesc cu femei sau sunt betivi, practică distractii nepermise (HERMANN, 109-119). Contra clericilor vaganti se prevedea ca preotii să poată fi angajati numai de episcop, numai având dovada hirotonisirii (titulus) sau martori, cei înfierati nu puteau fi reangajati (HERMANN, 107). Regele însusi, Ladislau al IV-lea (1272-90), părăsise religia catolică, fiind somat să se întoarcă (DT 1251-1300/360-1). Episcopatul Transilvan este conferit unei personalităti puternice - Petru de Monoszló - pentru a face fată situatiei interne dificile si atacurilor externe; acesta a condus timp de aproape patru decenii (1269-1307), confruntându-se cu benedictinii de la Cluj-Mănăstur, cu atacuri săsesti si tătare (v. pct. 2.2., 2.4., 2.5.) si a reconstruit catedrala distrusă, pe cheltuială proprie (EE, 19-20; despre întelegeri cu mesterii, v. DT 1251-1300/329, 407). In pragul secolului al 14-lea, dinastia de Anjou preia regalitatea ungară - cu aportul politic al clerului, în fruntea Arhiepiscopiei de Colocia aflându-se fostul episcop transilvan Stefan (HERMANN, 123). Pe atunci, voievodul Transilvaniei, Ladislau Kán (1296-1315) �si-a constituit o adevărată curte la Deva, de unde a nesocotit autoritatea regală, a ocupat mosii, târguri si cetăti ale regelui sau ale unor nobili, a revocat si numit episcopi (...), a uzurpat mosii bisericesti" (POP 1996, 188; v. numeroase documente din DT 1301-20). Carol Robert de Anjou (1308-42) va întări, si în Transilvania, puterea regală, dar va duce o politică clericală restrictivă: dreptul eligibilitătii episcopului de către capitul este abolit, iar papalitatea sustine înfăptuirea acestei politici (HERMANN, 126; v. dezbaterea alegerii lui Benedict ca episcop al Transilvaniei în fata cardinalului Gentile si a auditorilor acestuia - DT 1301-20/102; v. scrisorile papale din Avignon, DT 1321-30/345, DT 1331-40/401). Preferinta regelui se îndrepta spre monahi: dominicani si franciscani deveneau episcopi, iar paulinii si cartauzienii îsi întăreau ordinele recent înfiintate; în timpul său, sunt mentionate primele scriptorii mănăstiresti (BERKOVITS 1943, 347). In regatul �cumplit năruit de frământările multor lupte si neîntelegeri", după cum îl descria acelasi cardinal, conflictele dintre puterea laică si biserică se intensifică (DT 1301-20/111; v. si documentele 121, 304); conflictele se desfăsoară, îndeosebi pentru posesiuni, nu numai cu nobilimea (v. DT 1251-1300/264, 268-9, 338; DT 1321-30/542; DT 1341-50/54, 194, 254, 271, 439), ci chiar între episcopul si voievodul Transilvaniei (v. DT 1321-30/556) sau între voievod si capitlu (DT 1341-50/55, 61). Politica regelui Ludovic de Anjou (1342-1382) a fost deosebit de intens legată de promovarea catolicismului. Dijmele bisericesti, în natură, vor fi fost înlocuite cu dijme în bani (DT 1351-5/146). Periodic, câtiva ani, dijmele papale vor fi cedate regelui, pentru lupta contra păgânilor (DT 1351-5/137-8, 210; DT 1356-60/172-3). Papa îi va solicita si sprijin militar pentru redobândirea scaunului pontifical (DT 1351-5/360). Regele va fi intervenit, în diferite privinte, si asupra clerului sasilor (v. pct. 2.4.). Pe de altă parte, politica clericală a lui Ludovic I va fi avut si momente punitive: episcopul Andrei al Transilvaniei va fi întemnitat si i se va confisca averea, din cauză de jignire adusă regelui (DT 1341-50/756). Activitătile de convertiri externe ale catolicismului ungar au luat o amploare deosebită în secolele 13-14, prin participarea dominicanilor si franciscanilor, fiind îndreptate, mai ales, spre valahii si cumanii din Moldova, Oltenia, Muntenia, Balcani (v. PAPACOSTEA; v. si pct. 2.9.). Rezolvarea problemelor juridice - inclusiv legislative - ale Transilvaniei a fost asumată de voievozi prin organizarea unor întruniri între nobilii unguri, secui si sasi - aceste congregatio generalis au avut o periodicitate anuală lângă Turda, între 1322-1414 (ERT, 196; v. si PASCU, I, 253-5). Schisma Bisericii apusene (1378-1414) a determinat oscilatii ale regalitătii, obilimii, clerului, între Avignon si Roma (HERMANN, 129-136; v. si BERKOVITS 1943, 349 si pct. 2.3.). Referirile la dreptul regal - jus domini - devin principiu în atitudinea regelui Sigismund (al Ungariei, apoi si al Boemiei, 1387-1410-1437) fată de Biserică - concretizată mai ales, în avantajarea clericilor cehi si polonezi, situându-se în conflict cu Dieta si papalitatea (HERMANN, 132-5). (Situatia a determinat si influentarea scriptoriilor ungare de cele boemiene - SZIGETI 1963, 153). Dacă mai înainte cu un secol si jumătate, cumularea beneficiilor bisericesti fusese cauzată de numărul mic al clericilor (ucisi de tătari), acum, la sfârsitul secolului al 14-lea, acest strat era atât de numeros, încât a reusit să obtină din partea Dietei (1397) sistarea numirilor de clerici străini; mai târziu, în 1498, numărul de clerici autohtoni instruiti era si mai mare, fiind necesară, pentru a asigura plasarea tuturor, ca fiecare să posede un singur beneficiu (MÁLYUSZ, 72; JAKÓ 1976, 17). Răscoala iobăgească din 1437-38, de sub conducerea lui Antal Budai, a fost cauzată, în principal, de majorarea impozitelor si de interdictia strămutării; în plus, episcopul György Lépes (1427-42; totodată, comandant al cetătilor transilvane, având de suportat întretinerea trupelor; EE, 34) a agravat situatia, prin anatema pronuntată împotriva acelor comune care nu respectau plata -ridicată doar în cazul achitării restantelor, în valoare înzecită; la câteva luni după întelegerea cu nobilimea, încheiată la Conventul benedictin de la Cluj-Mănăstur, răsculatii au plătit cu viata (ERT, 198-9). Bătăliilor antiotomane si tulburărilor sociale li s-a adăugat lupta antihusită. Husitismul a pătruns din al doilea deceniu al secolului al 15-lea, venind nu numai dinspre Apus, ci si din Polonia, prin Moldova (HERMANN, 186-7). I se datorează prima traducere maghiară a Bibliei, de prin anii 1430 (ERT, 213). Prin combaterea protestantismului, franciscanii si-au aflat un nou obiect: Iacob de Marchia (ulterior sanctificat) îsi va începe misiunea din Episcopia de Oradea si va continua în cele de Alba Iulia si Cenad, reconvertind zeci de mii de oameni (HERMANN, 187, EE, 40). După scurta domnie a regelui Vladislav (1440-44) din dinastia polonă a Jagellonilor, la conducerea tării a fost ales, ca guvernator, banul de Severin, Iancu de Hunedoara (1446-53) - care si-a asumat oferirea de posesiuni si functii bisericesti, inclusiv, de mitropolit, dar cu consimtământul consiliului (HERMANN, 136-7). Urcarea pe tron a lui Matei Corvin (1458-1490) - al cărui mentor spiritual era episcopul orădean Ioan Vitéz, reprezentant al unui �umanism patristic" - a fost considerată speranta crestinătătii (HERMANN, 137-8). Deciziile sale în legătură cu conducătorii bisericesti erau, în mod caracteristic, de impunere a propriei vointe. Astfel, l-a numit pe episcopul transilvan Ladislau Geréb (1475-1501), vărul său, în pofida Papei (EE, 41). Unul dintre cei mai contestati guvernatori ai Abatiei Cluj-Mănăstur a fost medicul său regal, care a fost nevoit chiar să abzică din functie (JAKÓ 1990, 58). Dintre deciziile lui Matei Corvin în legătură cu clerul, de mentionat că practica juridică transilvană, consolidată deja în secolul al 14-lea - potrivit căreia litigiile interclericale privind dijmele puteau fi aduse numai în fata regelui, fără a permite recurs la Papă - a fost extinsă asupra întregului regat (HERMANN, 142). Din aceeasi perioadă datează documentul viceepiscopului transilvan Raimund (15 februarie 1478) care întăreste obiceiul ca sacramentele botezului, mirului, cuminecării si căsătoriei să fie celebrate în limba poporului (EE, 42; v. si EE, 45). Politica lui Matei Corvin a avut consecinte directe si asupra perioadei următoare, când celebra lucrare juridică a lui István Werbőczy, Opus Tripartitum juris consuetudinarii inclyti regni Hungariae supune Dietei din 1514, sistemul dreptului feudal, potrivit căruia dreptul numirii, alegerii si acordării beneficiilor apartine numai regelui, Papa având doar drept de confirmare (HERMANN, 142; v. si RNL 19, art. �Werbőczy"). Intărirea drepturilor feudale pe plan ecleziastic s-a produs, după cum se stie, deodată cu culminatia nemultumirilor sociale prin războiul tărănesc condus de Gheorghe Doja. Setea de avere pusese stăpânire pe clerul superior (HERMANN, 195-7), iar cel inferior urma imoralitatea conducătorilor; situatia materială precară a clericilor inferiori a stimulat participarea acestora la cruciada proclamată de arhiepiscopul Bakócz, care va duce la conflictul social condus de Doja (exemple: călugărul franciscan Mihai, staretii franciscani de la Oradea si Orăstie; HERMANN, 197-8; un subcomandant al lui Doja a fost călugărul franciscan Laurentiu - JAKÓ 1976, 143; ERT, 210). După secolul al 14-lea, viata religioasă a orăsenimii beneficia de mai multe parohii, iar mănăstirile contribuiau, de asemenea, la diversificarea acesteia (HERMANN, 177). In viata pioasă a orăsenilor s-au adăugat societătile religioase civice numite confraternitas - organizate după modelul breslelor (MZtI, 75). Functionând, de cele mai multe ori, pe lângă parohiile orăsenesti, ele promovau viata spirituală si efectuau inclusiv o activitate socială (HERMANN, 181). De exemplu, confrerii ale orăsenilor clujeni erau cea a Sf. Maria, la mănăstirea dominicană (documente din anul 1460: KmJ/1465, 1466, 1470), confraternitas altaris Omnium Sanctorum, a mesterilor croitori (KmJ/1695), a Sf. Maria Magdalena din biserica omonimă, Confraternitatea celor trei magi (ambele, KmJ/4328), a Sf. Caterina (KmJ/4364, din anul 1531). Foarte frecvente erau confreriile închinate Trupului lui Cristos - la Cluj, Bistrita, Sibiu, Brasov -, ai căror membri participau la mise cântate în fiecare joi, iar de sărbătoarea Corpus Christi (joia verde"), cu procesiuni ample, organizate cu participarea breslelor (EE, 45; v. si pct. 2.7.). La începutul secolului al 16-lea, Transilvania cuprindea 13 arhiprotopopiate si 14 decanate (GYÖRGY, 364; EE, 28). Perioada de după domnia strălucită a lui Matei Corvin a fost de "bellum omnium contra omnes", care a dus la înfrângerea din 1526, de la Mohács (HERMANN, 192) si la conflictele între casele de Szapolya si de Habsburg, pentru regiunile ungare neocupate de turci - îndeosebi, Transilvania. Ungaria fiind, în cea mai mare parte, ocupată, crestea, de asemenea, rolul cultural al regiunilor marginale nesupuse - deci si al Transilvaniei (MZtII, 155). Tulburărilor cauzate de războaie si celor sociale li se adăuga - sporind pericolul si intensificând trăirea" mortii (v. editia VIGILIALE MDVII, p. 18), flagelul molimelor. Epidemiile de ciumă erau periodice, izbucnind chiar la mai putin de un deceniu una de alta (PASCU, II, 339); cele mai mari (ca în anii 1343, 1347-8, 1360), cauzau golirea oraselor, satelor, mănăstirilor - fie prin mortalitate, fie prin părăsirea asezărilor (DT 1341-50/741; DT 1356-60/452, 460; PASCU, I, 229; II, 121, 374; HERMANN, 194). Se făceau rugăciuni, procesiuni contra pestem. Religiozitatea medievală autohtonă a determinat formarea de numeroase toponime, de la patronul bisericii locale, din numele sfintilor sau de la titlul bisericii (după dogma căreia îi era consacrată; MEZÖ, 36). Motivele alegerii unui patron ori al altuia ar putea fi: reliefarea acelora cu sărbătorire de poruncă, adică obligatorie, patronul ctitorului, relatia de subordonare fată de altă ecclesia, posedarea unor relicve, sfinti favoriti ai ordinului monahal din zonă, onorarea sfintilor preferati de domnitor, preferinta pentru sfintii autohtoni s.a. (MEZÖ, 38-41). Faptul că celebrările reliefate în decretul regelui Ladislau I (Sfintii Stefan, Emeric, Gheorghe, Petru si Pavel, Mihai, Martin, Nicolae, Toma, Ioan Botezătorul, Toti sfintii, Sfânta Cruce) au câte o biserică în mai fiecare unitate administrativă pledează pentru existenta unei planificări în acest sens (EE, 21). Un exemplu toponimic analog, de origine religioasă este cel al satului Kerlés (Chirales, de la Kyrie eleison - v. pct. 2.5.). Influenta religiozitătii asupra toponimiei se concretizează si în denumirile de epocă, ale cvartalelor orăsenesti: la Brasov, în a doua jumătate a secolului al 15-lea, ele erau Portica, Corpus Christi, Catharina, Petrus (PASCU, II, 381). Ambianta sonoră includea, la orase si sate, prin mănăstiri si parohii, dangătul de clopote. Semnificativ este că una din denumirile latine ale clopotului este signum (ULLMANN 1980, 132). Functionalitatea sa (inscriptionată pe un clopot transilvan din 1876, era desigur, valabilă si în Evul Mediu): �Vivos voco, mortuos plango, fulgura frango" era intensificată prin marcarea timpului zilei (dimineata, amiaza, seara) sau prin �bocirea" mortului, la interferenta dintre traditia populară si cea de cult (cea din urmă figurează si în Rituale Romanum; ULLMANN 1980, 132, 135). Să consemnăm că inventarul din anul 1427 al mănăstirii benedictine din Cluj-Mănăstur precizează 8 clopote (campana capitularis et fassionalis - KmJ/24). O listă a populatiei din Tara Bârsei precizează în fiecare din cele 13 localităti, functia de clopotar (G.D.TEUTSCH, 228-9). In anul 1417, registrul de cheltuieli al Parohiei Sibiu mentionează (f. 219), achizitionarea unui clopot (AVSL 4, 216; G.D.TEUTSCH, 204; referitor la clopotele din Transilvania, v. si GLÜCK). Din secolul al 15-lea, prin mutarea intereselor de la liturgic la economic-administrativ si prin afirmarea culturii umaniste, societatea bisericească se laiciza" (MÁLYUSZ, 185-207). Umanismul promova încă sistemul celor sapte arte liberale - astfel, la curtea regelui ungar Sigismund, Pier Paolo Vergerio îl dezbate, în scrierea sa despre educatia vlăstarelor nobile, care, desigur îl va fi fost influentat pe mentorul lui Matei Corvin, episcopul Ioan Vitéz (HERMANN, 138). Umanismul autohton are ca centru important, Oradea, cu o bogată prezentă italiană; aici au studiat numerosi viitori arhierei, între care si Nicolaus Olahus (1493-1568; HERMANN, 166-170; IÎR, 126-9; MÁLYUSZ, 205-6; v. si pct. 2.7.). Dintre călugării care au promovat umanismul, figuri reprezentative aflăm si la benedictini (abatele Márton Nagyszombati, de la Cluj-Mănăstur) si, mai ales, în rândul dominicanilor (HERMANN, 170-1). Dacă umanismul italian a avut o largă acoperire socială, iar cel german - un caracter burghez, în schimb cel autohton a fost reprezentat preponderent de clerici (HERMANN, 171). După înfrângerea de la Mohács (1526), Ungaria a pierdut circa jumătate din teritoriu. In Transilvania neocupată de turci, lupta pentru puterea politică se dă între Ioan Zápolya (sprijinit si de Petru Rares al Moldovei), apoi succesorii săi si Ferdinand de Habsburg. Potrivit celor două tabere, sunt numiti doi episcopi transilvani - care nu îsi îndeplineau îndatoririle pastorale, ocupându-se de politică (EE, 47). Reforma religioasă protestantă s-a răspândit mai ales, la sasi, apoi si ungurii s-au afiliat diverselor ei tendinte (v. pct. 2.4.). Orientările luterane au fost temporar contracarate de personalitatea cardinalului György Fráter Martinuzzi, numit de Dieta transilvană, locumtenens regius (1542-1551, asasinat). Legiferarea Dietei ungare prevedea, în anul 1525, ca luteranii să fie exterminati, fiind prinsi si arsi - nu numai de clerici, dar si de laici (HERMANN, 206). Dar politica oficială s-a schimbat, în urma trecerii lui Ioan Sigismund la protestantism. Dieta din 1556 (în timpul arhiepiscopului Nicolaus Olahus, 1553-1568) a secularizat averile Bisericii catolice, ocupându-i si mănăstirile; Transilvania si Partium au rămas fără episcop catolic (HERMANN, 211, 221-2; EE 50). Dieta a recunoscut religia lutherană ca religio recepta (1557), apoi pe cea reformată (1564). Dacă în 1557 se prevedea libertatea optiunii între religia veche si cea nouă, în schimb, în 1556 Dieta respinge catolicismul (EE, 53). In 1568, se pronunta libertatea de practicare a patru religii: catolică, luterană, reformată si unitariană (aceasta din urmă, cea mai radicală); împotriva religiei ortodoxe a românilor a luat măsuri stricte, asezând-o sub conducerea unui episcop calvin, până în 1574 (HERMANN, 224-5; EE, 51-7). In 1684, Ioan Căianu deplângea situatia Transilvaniei de la mijlocul secolului anterior: �Sed eheu! quae tempora! quanta metamorphosis? ubi illa Religiosorum domicilia: ubi coenobia? ubi Christi milites gloriosi Religiosi? Turcarum rabie, Acatholicorum invidia, ac infensa tempestate, pulsis Religiosi? omnia pene eversa, pessumiere" (KAJONI, f. 40). Incepând din 1571, Transilvania devine principat. Politica este dominată de oscilatiile între Poarta otomană si Habsburgi, în care se înscrie si personalitatea lui Mihai Viteazul. In religie, atitudinea principilor din familia Báthory încearcă reconcilierea. Catolicismul este însă marcat de lipsa preotilor si scăderea drastică a numărului de credinciosi (cardinalul Andrei Báthory aprecia acest număr, în 1591, la 30-40.000; EE, 56-63). Conducerea Bisericii catolice transilvane era îndeplinită de doi protopopi, aflati la Sumuleu si Ghelinta (EE, 58). Iezuitii (mai întâi din Polonia, apoi si din Italia) îsi încep activitatea din 1579, dar reconvertirile numeroase determină ca periodic, în functie de fluctuatiile politice, să fie alungati (EE, 59-63; v. si pct. 2.7.). Restabilirea episcopatului este temporară, între 1598-1601 (EE, 65). După 1629, a intervenit o cotitură în liturghia catolică din Ungaria, prin hotărârea Sinodului de la Tyrnavia (Nagyszombat - unde se retrăsese din fata ocupatiei otomane, Arhiepiscopia de Strigoniu), sub conducerea mitropolitului Péter Pázmány: adoptarea ritului roman si abandonarea ritului de Strigoniu - hotărâre a cărei acceptare nu a fost unanimă si imediată (DOBSZAY Mzt, 148; MZtII, 157, ambele mentionând anul 1629; HERMANN, 246-8, si SZENDREI 1981, 48 - anul 1630; sinodurile posttridentine aveau loc anual). S-a prevăzut însă, păstrarea oficiilor sfintilor maghiari (HERMANN, 247). Liturghia romană se extindea si în domeniul monastic - doar paulinii au persistat în propria identitate, mentinându-si melodiile de Strigoniu integrate în ordo romanum (SZIGETI 1963, 158-9; SZENDREI 1981, 49; DOBSZAY Mzt, 149; MZtII, 157-9). Decizia sinodală a fost determinată inclusiv de Conciliul tridentin (1545-63) - desi în anul 1570, o hotărâre papală asigura valabilitatea riturilor regionale -, căci în conditiile reformei, catolicii din mai toate Tările europene si-au manifestat astfel, unitatea cu papalitatea; decizia avea însă si o motivatie practică, prin cărtile liturgice numeroase si ieftine, deci accesibile, tipărite la Roma (DOBSZAY Mzt, 147; MZtII, 157). Pe de altă parte, limbile nationale pătrund tot mai hotărât, si în viata religioasă catolică. Traduceri maghiare, (biblice si ale legendelor religioase), datorate călugărilor predicatori, s-au păstrat deja de la începutul secolului al 16-lea (ERT, 213). Proliferarea limbilor nationale în bisericile catolice s-a desfăsurat apoi, în pofida prevederii tridentine, care interziceau traducerea liturghiei (DOBSZAY Mzt, 149). In secolul al 17-lea, la conducerea Transilvaniei s-au aflat principi reformati, care s-au aliat cu tările protestante europene împotriva Habsburgilor (EE, 66). Relativa independentă fată de Ungaria a determinat refuzarea episcopului numit de regii ungari - care, între 1618-1695, invocau dreptul lor apostolic, în acest sens (EE, 70). Episcopii din această perioadă nu aveau intrare în Transilvania si nu pastorau efectiv, ci foloseau o parte a veniturilor pentru a asigura pregătirea unor tineri transilvăneni în străinătate, pentru a deveni preoti. Conducerea bisericească efectivă era exercitată de vicarul catolic numit de principe, care avea aceleasi atributii ca un episcop, dar nu putea hirotonisi - si nu existau nici institutii transilvane de pregătire a preotilor catolici (EE, 70). Unul dintre cei mai importanti vicari a fost Stefan Szalinai (în deceniul al cincilea), care a introdus pastoratia asa-numitilor licentiati - mireni care citeau Evanghelia duminică si la sărbători, anuntau postul, înhumau si botezau; vicarul a organizat si un institut de pregătire a acestora (EE, 72). Preoti catolici puteau functiona numai unde populatia era majoritar catolică (dar chiar acolo, nu întotdeauna) - iar Secuimea era un asemenea teritoriu, ceea ce explică prezenta codicelor gregoriene târzii de această provenientă (EE, 74; v. pct. 3.2.). Status-ul este noul organ de conducere economic-administrativă a Bisericii catolice transilvane, format din clerici si laici (EE, 74-77). Si în aceste conditii, Transilvania secolului al 17-lea este caracterizată drept �religioasă": la fiecare întrunire a Dietei se dezbat probleme bisericesti, moravurile preotimii si laicilor sunt legiferate, abaterile fiind pedepsite (EE, 81-2). Câteva informatii asupra arhitecturii medievale transilvane. Catedrala Sf. Mihai din Alba Iulia afirmă, în a doua jumătate a secolului al 13-lea, convietuirea romanicului cu goticul timpuriu; de asemenea, basilicile din Cincu, Toarcla, Hărman, Hosman, Săcădate (DRAGUS 1979, 28). Prefacerile arhitecturale vor reflecta pe cele sociale. In evul mediu romanic (...), navele laterale erau nu numai mai înguste si mai scunde decât nava centrală, dar si mai intunecoase si fără comunicare vizualăp cu altarul principal" (DRAGUS 1979, 64). Prezenta elementului arhitectural al stranei boieresti atesta, în secolul al 13-lea, rolul stratului social conducător (ERT, 188). �Dimpotrivă, în conditiile afirmării comunitătilor orăsenesti (...), membrii societătii reclamau dreptul de egalitate, cel pusin în fata divinitătii. (...) Exaltarea mistică de tip popular, pe care franciscanii si dominicanii au cultivat-o" va marca �realizarea unui spatiu arhitectonic cât mai unitar", în formele de biserici-hală si biserici-sală (DRĂGUT 1979, 64; v. si pct. 2.2.). Cetătile si castelele transilvane apartineau îndeosebi, marii nobilimi sau regalitătii (Hunedoara si Branul sunt cele mai celebre, dintre cele cam 120 din Transilvania si Partium), având functii de apărare nu numai împotriva amenintărilor externe, ci si fată de revoltele sociale, având nu numai asemenea rosturi practice, ci si de afirmare simbolică a puterii (PASCU, II, 307-9). Uneori, si înaltul cler avea asemenea posesiuni: cetatea Gilău, pomenită din 1428 până în secolul al 17-lea, ca apartinând episcopiei (idem, 303). Arhitectura fortificată s-a impus si asupra bisericilor-cetate.

2. Ordinele monahale

Potrivit Regulii Sf. Benedict (480?-547), scopul vietii monahale este slujirea Domnului - sub deviza ora et labora". Numărul de monahi dintr-o comunitate era de 12, la care se adăuga abatele - fată de această normă, se consemnează efective cuprinse între 40 si 7 membri, dar după 1500 apar si numai câte 1-2 monahi la o mănăstire (JAKÓ 1990, 111-112). In fruntea lor se afla abatele, urmat de prior; alte functii erau custos - păzitorul bunurilor, inclusiv al cărtilor, lector - cititorul liturgic si cantor - cântăretul liturgic (ERSZEGI 220). Uneori, functiile prior si custos erau îndeplinite de aceeasi persoant - ceea ce îi asigura o mai mare influentă -, iar aceste functii precedau adesea, alegerea ca abate (JAKÓ 1990, 113; despre cantor si alte functii în muzica bisericească, v. pct. 2.8.). Ierarhia din mănăstire cuprindea pe sacerdos sau presbiter, diaconi si subdiaconi, acolyti care se ocupau cu iluminarea si obiectele de cult în timpul serviciilor liturgice (JAKÓ 1990, 114, DOBSZAY 1993, 24; v. si Liber pontificalis C1). Din punct de vedere juridic, mănăstirile erau autonome fată de episcop (exemptio) - principiu valabil în Transilvania de la începutul secolului al 12-lea (MARTON, 13). Primul ordin monahal vest-european a fost cel benedictin. Dacă la începutul crestinismului ungar, provenienta geografică a călugărilor era de pe o vastă arie europeană, în schimb ea se restrânge - astfel încât după secolul al 14-lea membrii ordinelor sunt, în majoritate, din regiunea mănăstirii; putem, pe de altă parte, exemplifica situatia de la Cluj-Mănăstur, că cei care veneau la mănăstire, mai de departe, erau novicii de origine socială nobiliară sau burgheză, tintind sperante înalte (JAKÓ 1990, 115). Din Ordinul benedictin s-au desprins, înainte de anul 1100, cistercienii si premonstratensii (stabiliti în Ungaria în prima jumătate a secolului al 12-lea, în ordine inversă genezei lor). Aparitia ordinelor de călugări predicatori-cersetori - franciscanii, dominicanii - în Europa secolului al 13-lea a fost determinată de o cerintă socială a activizării influentei monahale, spre folosul spiritual direct al maselor; în raport cu rugăciunile pentru păcatele lumii, efectuate în comunitătile traditionale, era nevoie de îngrijirea sufletească a celor multi, de adresarea nemijlocită către ei, prin predici în pietele satelor si oraselor, de preocupare pentru nevoiasi, de reafirmare practică a sărăciei ca principiu al vietii monahale, de revigorare nu numai morală, ci chiar culturală (JAKÓ 1990, 29-30). Predicatorii franciscani confereau formelor scolastice, veridicitate, înlocuind ideile teoretice, cu îndemnuri faptice (HERMANN, 101). Pentru calitatea de praedicator communis, trebuia dat examen, iar cel mai bun orator al fiecărui convent era numit praedicator generalis (HERMANN, 101). Originea socială a membrilor ordinelor era relativ diversă, întrucât monahismul medieval oferea posibilităti de ascensiune socială. La Cluj-Mănăstur este verosimilă si prezenta unor membri de origine tărănească - tărani liberi, dar si iobagi (JAKÓ 1990, 106, 115); tot aici, dintre cei 20 de abati din perioada 1220-1556, câte 5 erau nobili, respectiv burghezi, iar la ceilalti 10 nu se cunoaste provenienta socială (JAKÓ 1990, 107). Se practica intrarea în ordin si ca retragere din viata publică - un exemplu de notorietate este Pál Tomori, influent om politic, inclusiv fost guvernator al mănăstirii benedictine Cluj-Mănăstur, care, în anul 1520, a făcut legământ de sărăcie, intrând în rândurile franciscanilor (JAKÓ 1990, 73). Într-un document din anul 1544, trei surori clarise (între care si priorissa) îsi precizează provenienta din familii burgheze clujene" (KmJ/4815). Veniturile monahale proveneau din drepturi feudale, din activităti proprii, respectiv, din donatii. De exemplu, drepturile feudale ale abatiei benedictine Cluj-Mănăstur includeau cam 16-17 sate, precum si zeciuieli bisericesti, venituri de vamă; se adaugă, în cazul aceleiasi abatii, veniturile obtinute prin activitatea notarială (JAKÓ 1990, 102). Satisfacerea cerintelor materiale de trai prin munca proprie era principiul cistercienilor, care, participând la munca agricolă, erau cu atât mai respectati de localnici, care îi auzeau efectuând orele de rugăciune chiar pe câmp; abatele si monahii erau ajutati de mai numerosi fratres conversi, laici decât alte ordine (HERMANN, 75). Spre deosebire de ordinele predecesoare, ordinele de predicatori înfiintate în secolul al 13-lea afirmă sărăcia nu numai ca atribut individual, ci si al comunitătii monahale, ca fortă socială constructivă, împotriva contradictiilor sociale (HERMANN, 82). Ele au preferat să se aseze în centrele urbane, unde aveau o mai largă adresabilitate (ERT, 211). Călugării lor subsistau si din cersit, si din banii strânsi la predici. Plata strânsă la predici trebuia predată conventului pe teritoriul căruia s-a făcut activitatea (HERMANN, 101). Despre donatii către mănăstiri, mai ales, testamentare, există sumedenie de documente, de cele mai multe ori, solicitând, în schimb, slujbe pentru odihna sufletului donatorului - de exemplu, în 1368, printr-un testament clujean, sunt lăsate venituri pentru altarul Sf. Ecaterina din biserica Sf. Mihai, pentru biserica ospitalierilor si mănăstirii Cluj-Mănăstur (DT 1366-70/307; v. si KmJ/1153). Alteori, testatarii au diferite solicitări, cum ar fi - în anul 1458, în favoarea mănăstirii [dominicane] clujene Sf. Anton - ca din mostenire, să se plătească un pelerinaj la Roma si la Aachen (KmJ/1327); pelerinajul este consemnat si în alte documente (KmJ/41, DT 1356-60/256; HERMANN, 181). Uneori, donatiile testamentare către mănăstiri erau contestate de familie (KmJ/562, 2141, 4111). Importanta practicii de donatie pentru slujbe funerare rezultă dintr-un document târziu, din anul 1499 - interesant, dată fiind importanta celor pentru care se solicită rugăciunea, cât si datorită detalierii serviciilor liturgice stipulate: nobilul Nicolae de Bethlen oferă fratribus ordinis sancti Dominici confessoris ... in claustro beate Marie virginis in civitate Segeswariensis, două terenuri si trei locuri de lac, în schimbul cărora doi călugări numiti Grigore se angajează ca în toate timpurile" să se roage �pro salute animarum dictorum Nicolai de Bethlen et domini regis Mathie" (KmJ/3095; v. pct. 4.1.1.). Raportarea nobililor la mănăstiri putea fi si destructivă: tot la Sighisoara, în anul 1302, comitele si fiul său au jefuit asezămintele franciscanilor si dominicanilor (DT 1301-20/28). După pierderea bătăliei de la Mohács (1526) si din cauza conflictelor politice pentru regalitatea ungară (între János Szapolyai si Ferdinand de Habsburg), în a doua jumătate a secolului al 16-lea, ordinele monastice sunt nevoite să-si vândă mosiile, pentru a face fată vremurilor tulburi si lipsurilor (KmJ/5190). Uneori, în această perioadă de criză, chiar administratia orăsenească este cea care urmăreste evacuarea membrilor ordinelor si însusirea bunurilor lor - ca în cazul Clujului, unde clarisele protestează, în anul 1544, împotriva unei astfel de hotărâri (KmJ/4816). Alteori, vânzările sunt preîntâmpinate prin declaratii notariale - de exemplu, în 1545, surorilor clarise din Cluj sau Bistrita li se interzice înstrăinarea mosiei obsinute prin donatie (KmJ/4869). Ordinele erau individualizate unul fată de celălalt prin programul ideologic afirmat. Totusi, mai ales în secolele 13-14, era uzuală, în cazul abatilor, numirea în functie a unui membru din alt ordin. Aceasta corespundea principiului reservatio, care consta în abolirea dreptului unor comunităti monahale - a celor cu un venit anual mai mare de 200 de forinti de aur - de a-si alege abatele, Papa rezervându-si dreptul de a numi ca abate o persoană pe care dorea să o recompenseze (JAKÓ 1990, 30). Astfel, bunăoară, la Conventul benedictin din Cluj-Mănăstur a fost numit abate, în anul 1332, un călugăr augustin, care era si episcop de Beograd (JAKÓ 1990, 28). Episcopul Peter Knol a renuntat la functie în 1391, intrând în rândurile ioanitilor (EE, 38). Relatia putea fi si inversă, dinspre monahism la scaunul episcopal: primul episcop transilvan provenit din clerul monahal era dominicanul Benedict (1309-19; HERMANN, 145; EE, 36). Si autoritatea regală intervenea în numirile capilor monahali, de la un ordin la altul, mai ales în secolele 14-16: de exemplu, tot la Cluj-Mănăstur, abatii cu numire regală din 1490, respectiv 1525, erau dominicani (JAKÓ 1990, 62, 77). Numirile la conducerea mănăstirilor au devenit, ca si numirile canonicale, mijloace de recompensare a serviciilor aduse regalitătii (MÁLYUSZ, 239). Situatia a degenerat, încât, din secolul al 15-lea, regii au numit la conducerea mănăstirilor bogate, ca recompensare, persoane care nu erau clerici; acesti guvernatori sau comendatori (fie că veneau la fata locului, fie că nu) primeau veniturile abatiilor respective, reducând uneori, numărul clericilor, pentru a scădea cheltuielile, astfel încât situatia se reflecta si în viata liturgică (JAKÓ 1990, 31, 55-6, 95; v. si HERMANN, 198-202). Intre anii 1220-1556, la Cluj-Mănăstur, dintre 41 de conducători, numai 20 au fost călugări benedictini, 6 au provenit din alte ordine, 5 au provenit din clerul laic, iar 10 nu erau clerici (JAKÓ 1990, 106). Uneori, beneficiile obîinute la Cluj-Mănăstur au fost folosite pentru artă: guvernatorul Miklós Tomori si-a folosit veniturile de la abatia benedictină pentru a mări si împodobi biserica din Cuiesd (jud. Mures), oferind un exemplu al arhitecturii renascentiste transilvane (JAKÓ 1990, 80). Ordinele de predicatori au influentat si arhitectura bisericească: din necesitatea unitătii spatiului pentru predică, au fost preferate - atât pentru mănăstirile proprii, cât si pentru bisericile parohiale urbane - constructiile cu o navă, iar în cazul bisericilor cu trei nave, de după a doua jumătate a secolului al 15-lea, sanctuarul si navele laterale au avut aceeasi înăltime cu nava principală; în locul bolăii în cruce, a apărut bolta în retea - asigurând unitatea ambientală, cu o anume iluzie a nemărginirii (DRĂGUT 1979, 64; ERT, 210-1). Mănăstirile de maici erau când sustinute prin relatii de întrajutorare (după cum rezultă din tranzactia de cărti mentionată la pct. 3.1.2.), când, si ele, supuse vicisitudinilor din partea altor clerici (v. DT 1351-5/39). Laicii se puteau organiza în comunităti de transpunere în viată, a Evangheliei, analoage celor monahale - membrii acestora numindu-se tertiari (femeile tertiare: beghine). Întrucât nu aveau cunostinte de limbă latină, aceste comunităti au favorizat practicile liturgice în limba maternă (MÁLYUSZ, 298-9). La începutul secolului al 16-lea, viata monahală ar fi pornit spre revigorare, prin reforme interne (MÁLYUSZ, 221-9). Dar, în ardoarea ideilor protestante, multimile vor fi invadat mănăstirile, alungând călugării, distrugând bunurile, arzând cărtile (concretizări - v. JAKÓ 1990, 86-8). In continuare - câteva elemente de prezentare a ordinelor monahale apusene care au functionat în Transilvania, cu strădania de a le enumera în ordinea cronologică a genezei, a stabilirii aici si a ponderii lor.

. Benedictinii

Rolul Ordinului benedictin pe aceste meleaguri este semnificativ în dezvoltarea culturii muzicale gregoriene, întrucât ordinul �a cucerit masele, înlăntuindu-le de Biserică, cu liturghia sa, făcută în circumstante luxoase" (JAKÓ 1990, 114, respectiv 29; v. si MÁLYUSZ, 219-20). Prezenta ungară a benedictinilor este atestată încă din jurul anului 1000 (HERMANN, 32), inclusiv prin episcopul Gerard. De mare importantă si cel mai bine reprezentată documentar este abatia Cluj-Mănăstur, înfiintată în secolul al 11-lea - probabil în timpul regelui ungar Ladislau I (1077-1095; ca si Sâniob, de lângă Oradea; JAKÓ 1990, 19-21). Alte centre benedictine se grupau mai ales, pe lângă Cluj: Almasu, Huedin, Aghiresu, Mînăstireni, Cojocna, Mănăstirea, Turda; mai sunt consemnate Călan (Hunedoara), Almasu Mare (Alba; GYÖRGY, 364), Herina (ERT, 186). Dintre ele, Almasu, Mînăstireni, Herina aveau functia de necropole familiale ale nobilimii (ERT, 186, EE, 23). In prima etapă istorică, abatiile benedictine de întemeiere regală aveau acelasi rol de convertire a populatiei, la crestinism, ca si episcopiile, sprijinind regalitatea; aceasta se reflectă si în faptul că ele beneficiau de exemptio fată de Episcopia de Alba Iulia, fiind subordonate direct fată de Strigoniu (JAKÓ 1990, 22; EE, 24). Această subordonare implica participarea benedictinilor la cheltuielile arhiepiscopale (conventul Cluj-Mănăstur a contribuit la constructia catedralei din Strigoniu, în anul 1450) si, uneori, la cheltuielile regale - acelasi convent a plătit jumătate din veniturile abatelui, vistieriei regelui Sigismund, în anul 1397 (JAKÓ 1990, 105). Odată cu terminarea etapei de încrestinare pe teritoriul ungar, puterea episcopală a încercat să-si atragă jurisdictia mănăstirilor din teritoriu, care au luptat pentru a-si păstra autonomia. In anul 1222, episcopul transilvan Guilelmus a condus un atac armat împotriva benedictinilor din Cluj-Mănăstur, a devastat mănăstirea si biserica, l-a luat prizonier pe abate, a ars documentul papal referitor la situatia lor juridică si a aruncat în Somes documentul regal de privilegiere (DT 1075-1250/133; JAKÓ 1990, 22). Invazia tătară din anul 1241 a desfiintat, practic, viata monahală din Cluj-Mănăstur, despre a cărei revigorare există date certe abia din anul 1299 (JAKÓ 1990, 23-4). Astfel de litigii sunt consemnate până la începutul secolului al 16-lea (v. DT; JAKÓ 1990, 22-23). Benedictinii au continuat activitatea de pastoratie parohială pe teritoriile care le apartineau (v. unele documente de posesie ale mănăstirii: DT 1251-1300/489, 512, 514, 517); astfel, cei de la Cluj-Mănăstur se îngrijeau, potrivit evidentelor de dijmă papală dintre anii 1333-6, de 14 parohii (EE, 22), iar în prima jumătate a secolului al 15-lea, se preocupau ca preotii parohi din satele ce le apartineau să fie bine pregătiti (JAKÓ 1990, 47). Ca institutie feudală, abatia benedictină nu era o comunitate de membri egali între ei, ci staretul avea puteri administrative, economice, punitive asupra celorlalti călugări; prăpastia dintre conducător si comunitate era si mai mare în cazul guvernatorului sau comendatorului (JAKÓ 1990, 94). Proportia cheltuielilor este relevantă, în acelasi sens: pentru masa abatelui si a slujitorilor săi se cheltuia dublu decât pentru o comunitate monahală de 19 membri (JAKÓ 1990, 103). Membrii comunitătii monahale erau fie hirotonisiti ca preoti, fie frati laici (JAKÓ 1990, 94). Revenind la abatia Cluj-Mănăstur, prezentăm câteva aspecte emblematice ale influentei evenimentelor politice si ale activitătii de aici. Abatia a desfăsurat - alături de Capitulul de la Alba Iulia - o activitate notarială, din secolul al 13-lea, pe tot parcursul evului mediu, documentele redactate aici - din care s-au păstrat acte de ordinul miilor - fiind o oglindă a tuturor domeniilor vietii sociale transilvane. Abia în anul 1338, după redactarea statutului Benedictina, au loc alegeri de abate la Cluj-Mănăstur (JAKÓ 1990, 32), mănăstirea fiind răscumpărată de Sfântul Scaun, în prealabil, de la episcopul de Belgrad (JAKÓ 1990, 33). Străduintele de redobândire a posesiunilor mănăstiresti vor fi generat falsuri documentare, înfăptuite ulterior sub abatele Otto (1361-83). După anul 1451, până când la conducere se aflaseră abati si clerici, predomină comendatorii sau guvernatorii din nobilime (JAKÓ 1990, 55-81, 95) - care aflau aici mijloace de înavutire si de afirmare politică" (JAKÓ 1990, 75). In anul 1510, s-a avansat restabilirea Congregatiei ungare benedictine, înfăptuită prin uniunea a 8 mănăstiri regale, în 1512 - sub conducerea abatelui de la Pannonhalma -, iar la Cluj-Mănăstur, conducerea va fi fost atipic asigurată, concomitent, de guvernator (Pál Tomori) si abate (Márton Bornemisza - JAKÓ 1990, 71-2). După numai cinci ani, nu s-au mai făcut vizite de control si capituluri (JAKÓ 1990, 75). După înfrângerea de la Mohács (1526), interesele politice sunt divergente, sustinând ca rege fie pe János Szapolyai, fie pe Ferdinand de Habsburg - ceea ce se reflectă si în fluctuatia conducerii mănăstirii Cluj-Mănăstur, dar si în sărăcirea comunitătii (JAKÓ 1990, 78, 81). Intense conflicte de posesiune au avut loc si între comunitătile mănăstiresti cu locuitorii asezărilor învecinate (DT 1361-65/139; JAKÓ 1990, 60); un episod grav s-a petrecut în anul 1463, când clujenii l-au ucis pe guvernatorul mănăstirii, Ladislau Pongrácz (JAKÓ 1990, 60). Regele Matei Corvin a considerat necesară nu răzbunarea, ci stârpirea cauzelor, permitând reinstaurarea ordinii monahale, prin abatele Petru, 1463-1481). Ulterior, mănăstirea va fi condusă iarăsi de nobili. Dacă valoarea colectiei de carte a mănăstirii a exercitat o influentă deosebită asupra comunitătii, înainte de secolul al 14-lea, în schimb decadenta rezultă, din secolul al 15-lea, si din sistarea scriptoriului de la Cluj-Mănăstur (JAKÓ 1990, 118). Conventul a fost desfiintat ca institutie ecleziastică în anul 1556, sub presiunea Reformei (JAKÓ 1990, 161).

Premonstratensii

Intemeietorul lor, Sf. Norbert (1080/85-1134, abate la Prémontré, apoi, episcop de Magdeburg) a fost înrudit, se pare, cu casa regală arpadiană (PUSKELY, 86-87). Ordinul premonstratens a fost primul ordin care avea în program, păstorirea sufletească - oferind deci, sacramentele, si credinciosilor laici (HERMANN, 77-8). Convertirea slavilor de est a fost unul din obiective (REINERTH 1966, 269). Prima lor prepozitură ungară a fost înfiintată la 1130, la Promontorium (azi, contopit în Oradea; REINERTH 1966, 271-3; HERMANN, 77; ERT, 131) - cu o intensă activitate notarială (v. DT). Lângă Arad a fost înăltată, pe la mijlocul secolului, prepozitura Sf. Martin, având mosii transilvane (Asinip si o posesiune la Turda, de unde transportau sare, cu vaporul prepoziturii; ERT, 129). Au preluat si unele asezăminte benedictine, printre care Almasu (jud. Cluj; HERMANN, 78). Ordinul avea si mănăstiri de femei (REINERTH 1966, 270, 281; PUSKELY, 87). Cultul Sf. apostol Ioan este accentuat, iar de acesta se leagă intensitatea mistică marianică si cristică (primul imn către Inima lui Isus este de geneză premonstratensă); cultul marianic premonstratens a fost convergent cu cel marianic ungar, initiat de Sf. rege Stefan (HERMANN, 79). Liturghia premonstratensă provine, cu unele modificări, din traditia carolingiană (SZIGETI 1963, 132).

Cartauzienii (Ordinul de Chartreux)

Infiintat de Sf. Bruno, ordinul - de tip eremitan - este consemnat în Ungaria de la 1238; între 1490-1500, regele le-a conferit prepozitura premonstratensă Promontorium (JAKÓ 1976, 141; PUSKELY, 65-66); în Transilvania nu este reprezentat.

 Cistercienii

Ordinul întemeiat la Citeaux (lat.: Cistercium) de abatele benedictin Sf. Robert, în 1098, răspândit îndeosebi prin activitatea Sf. Bernard de Clairvaux, a pătruns în Ungaria din anul 1142 - apoi, si pe teritoriul episcopal al Cenadului (HERMANN, 74). Aici, pe malul stâng al Muresului, a fost înăltată, în anul 1179, mănăstirea de la Igris - �unica abatie-filială fundată de mănăstirea din Pointigny, în regatul ungar" (CONSTANTINESCU-LAZEA, 1146). Aceasta va fi devenit mănăstire-mamă a celei de la Cârta (de pe "terra Blachorum", din 1202; DRĂGUT 1979, 12, 33). Cistercienii sunt mai slab reprezentati pe teritoriul transilvan, fiind grupati la Cârta, Brasov, Făgăras (GYÖRGY, 364). De altfel, mănăstirile lor sunt putin numeroase în întreaga Ungarie, întrucât (spre deosebire de benedictini si premonstratensi), nu îngăduiau imixtiunea feudală (HERVAY, 473). Referitor la Cârta, este precizat documentar, în 1223, că posesiunile mănăstirii au fost obtinute prin donatia clericului Gocelinus (DT 1075-1250/145; v. si pct. 2.7.), la care s-au adăugat, la 1240, prin donatie regală, �unele biserici din Bârsa (...), cetatea Feldioara, Sânpetru, muntele Hărman si Prejmer" (DT 1075-1250/267; alte documente referitoare la cistercieni: DT 1075-1250/149, 150; DT 1251-1300/49, 153, 498; DT 1351-55/211; DT 1356-60/364-5 s.a.). Potrivit unui document regal din anul 1322, subordonate abatiei Cârta erau: Apos, Cisnădioara, Cloasterf, Colun, Cris, Feldioara, Cisnădioara, Mesindorf, Noul Român (Kercz Olahorum), Porumbac (DT 1321-30/79; v. si SSL, 594, art. Zistenzienser in Siebenbürgen). Dând curs solicitării priorului, regele Carol Robert cere ca �nimeni cu desăvârsire să nu se mai amestece deloc împotriva drepturilor si libertătilor numitei mănăstiri" (DT 1321-30/79; v. si 123). Totusi, si în anul 1343, Cârta �a fost nespus lovită atât de acei schismatici [de peste hotar, n.n.], cât si chiar de răii păzitori ai credintei crestine" (DT 1341-50/192). Sasii au avut, de asemenea, conflicte cu monahii din Cârta - litigii de posesiune (DT 1356-60/351 s.a.). După distrugerea tătară, abbatia beatae Maria Virginis de Candelis, Cârta, va fi fost reconstruită, în stil gotic timpuriu (DRĂGUT 1979, 13-7; LÉKAI, 264). In arhitectură, răspândirea transilvană a goticului timpuriu este realizată de acest ordin, dincolo de propriile asezăminte, caracteristicile cisterciene fiind identificabile, din nord (Sic, Bistrita), până în sud (Sebes, Tara Bârsei, Tara Oltului; DRĂGUT 1979, 10-35). Pentru satisfacerea nevoilor de trai din activităti proprii (ca principiu economic caracteristic acestui ordin), alături de monahi convietuiau fratres conversi, laici (HERMANN, 75; LÉKAI, 270-330). Initial, nu efectuau pastoratie (HERVAY, 478); dar între 1333-6, călugării de la Cârta aveau 14 parohii (EE, 22). Specificul liturgic al ordinului este formulat în Ecclesiastica officia (exemplarul cunoscut cel mai vechi este datat între 1130-4; LÉkai, 242-7). In plan codicologic, ei au mijlocit, în realizarea grafică, transmiterea traditiilor franceze (BERKOVITS 1943, 358). Maici sunt consemnate la Brasov după 1202, cu activitate scolară din 1558 (PUSKELY, 114) - doar ele continuă, după mijlocul secolului al 16-lea, să reprezinte ordinul, altminteri dispărut din Ungaria, de atunci încolo (HERVAY, 478).

 Ordinele cavaleresti

Geneza acestor formatiuni de �militia Christi" este legată de cruciade (HERMANN, 80-81), situându-se pe pământul sfânt, la 1190 (PASCU, I, 137; POP 1996, 159). Prezenta lor transilvană este inegală. Cavalerii teutoni au fost chemati (1211) si izgoniti (1225) de regele Andrei al II-lea, întrucât au încercat să obtină, după autonomia ecleziastică (apelând direct la papalitate si intrând în conflict cu episcopul transilvan), si autonomie politică (erau subordonati nu voievodului, ci regelui; DT 1075-1250/77, 91, 108, 130, 134, 139, 140, 146-7, 151-4, 166-8; 171, 176, 180-2, 206-8, 216, 227; PASCU, I, 137-41; v. si POP 1996, 159-60; consemnări ulterioare: DT 1251-1300/28). Ei si-au constituit sapte centre în Tara Bârsei (GYÖRGY, 364) si au stat si în teritoriul Trei Scaune (EE, 27). In 1430, Cavalerilor teutoni li s-a încredintat apărarea Banatului de Severin, unde au rezistat doar vreme de 5 ani (HERMANN, 148; elemente suplimentare în MARTON, 28-9). Ordinul se afla sub patronajul Sf. Maria (PASCU, I, 140). Templierii au avut o tentativă de stabilire la Harale (Ghelinta, jud. Covasna; GYÖRGY, 364); ei au căzut în luptele cu tătarii (HERMANN, 81). Cruciferii sunt consemnati în 1297, la Hoghiz (DT 1251-1300/484-5). Cavalerii ioaniti - sau cruciati - s-au stabilit la Turda (v.DT 1251-1300/195, din anul 1276 si 464), la Alba Iulia, Cristuru Secuiesc (EE, 29). Mai târziu, în 1247, au primit si misiunea teritoriului dintre Olt si Dunărea inferioară (DT 1075-1250/285, 294) - convertirea cumanilor fiind ulterior încredintată (din 1253), dominicanilor (HERMANN, 105; v. si POP 1996, 160). Peritransilvan, îi mai aflăm la Sîntion (Bihor; JAKÓ 1976, 140), Oradea (între anii 1190-1241; JAKÓ 1976, 149). Pe parcursul secolului al 14-lea, documentele consemnează probleme economic-administrative ale Ordinului (DT 1321-30/130: solicitarea evaluării proprietătilor sale ungare, pentru a-si putea plăti datoriile; DT 1356-60/92-3). Pe mosia lor de la Oprisani (de lângă Turda) au avut loc întrunirile administrative - generalis congregatio - organizate anual, între 1322-1414, de voievodul transilvan (ERT, 196). Pentru Ordinul ioanit mai găsim consemnări târzii, ambele din anul 1498 (conventul ioanit de Alba, cu numele Sf. rege Stefan - KmJ/3045, 3046). La Cluj functiona un spital al ioanitilor (HERMANN, 177).

Franciscanii

Stabilirea OFM în Ungaria a avut loc la începutul secolului al 13-lea, se pare, încă din timpul vietii Sf. Francisc de Assisi (1182-1226), iar teritoriul a devenit provincie separată de cea germană, pe la 1230 (GYÖRGY, 56-7; BOROS, 28). Dintre cele 8 subunităti administrative ale provinciei ungare, custodia transilvană avea, în anul 1260, 4 mănăstiri: Bistrita, Sibiu, Orăstie, Târgu Mures (GYÖRGY, 58, 60; KAJONI, f. 39; sau Târgu Secuiesc - SAVAI, 21). De timpuriu, franciscanii au dobândit, de la Papă, exclusivitatea misiunii de convertire a cumanilor (1278) - de mentionat manuscrisul Codex Cumanicus (v. pct. 3.3.1.), iar din anul 1303 au făcut si tentative de convertire a tătarilor de la hotarele Transilvaniei (HERMANN, 105; v. si pct. 2.5.). Din 1327, Papa de la Avignon le-a conferit calitate de inchizitori ai ereticilor (DT 1321-30/460). Celor patru centre li s-au adăugat, pe parcursul timpului, în Transilvania si peritransilvan, Căpleni (de lângă Carei, încă de la 1290 - GYÖRGY, 237), Oradea (primul asezământ de aici fiind înfiintat timpuriu, între 1232-40; KARACSONYI I, 292-4; al doilea, între anii 1490 si 1497; KARACSONYI I, 329; v. si JAKÓ 1976, 142), Dej, Făgăras, Baia de Cris (lângă Brad), Apoldu Mic (lângă Sibiu), Ludosu Mare (Sibiu), Baia de Aries (Alba), Păuca, Tălmaciu (Sibiu), Sighisoara, Reghin, Saschiz (Mures), Turda, Văleni (Cluj; GYÖRGY, 60-1), Hateg (unde, pe la 1400, s-au asezat franciscani de la Caransebes, pentru convertirea vlahilor - KARACSONYI, II, 72; GYÖRGY, 231-3), Coseiu (Sălaj; KARACSONYI, II, 110), Medies (de lângă Satu Mare; idem, 118), Estelnic (Covasna; GYÖRGY, 206), Suseni (Mures; 1427), Albesti (Mures; anul 1436 - GYÖRGY, 216, KARACSONYI I, 329), Lipova, Baia Mare, Satu Mare (GYÖRGY, 72). Mănăstiri franciscane mai sunt consemnate si la Chilia (între 1334-90), iar o biserică edificată de misionari functionase la Siret, dinainte de 1371 (TOMESCU, 121). Ordinul si-a format, în jurul anului 1400, o ramură mai strictă în respectarea ordinii monahale, ramura observantă - care s-a răspândit în Transilvania în jur de 1450 (venind din sudul bosniac, care, cuprins de erezia bogumilă, a atras imediat, prezenta acestei orientări mai severe; SCHEMATISMUS, 11; despre ramurile Ordinului, v. si GYÖRGY, 18-31 SAVAI, 13-4; MÁLYUSZ, 290-3). Beneficiind de personalităti puternice - ca Ioan de Capistrano (v. pct. 4.3.3.; KULCSAR; SORBAN 1999) sau Iacob de Marchia, activi si pe meleagurile noastre, observantii si-au dobândit aprecierea lui Iancu de Hunedoara (care avea ca preoti de campanie, numai franciscani din ramura observantă; HERMANN, 149), precum si protectia lui Matei Corvin (SCHEMATISMUS, 11). Ctitorite de sau cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara erau mănăstirile Sumuleu Ciuc, cel mai probabil, în 1442 (SAVAI, 21: ctitorită de legatul papal Dionisie Ujlaki, cu sprijinul Huniazilor) si Teius - în amintirea victoriei de la Sântimbru, terminată în 1449 (KARACSONYI II, 197-200, BOROS, 38, GYÖRGY, 75, SAVAI, 21, 27-32). Matei Corvin a initiat, în 1486, la Cluj, constructia unei mănăstiri franciscane (acum, biserică reformată; KARACSONYI II, 102; GYÖRGY, 241-3; SAVAI, 21). In anul 1517, lista mănăstirilor din custodia transilvană mai cuprindea Suseni (Mures), Alba Iulia, Medias (pe la 1507), Târgu Mures, Hunedoara (oferită de Matei Corvin si mama lui, la 1465), Brasov (în jur de 1506; GYÖRGY, 73; SAVAI, 21). Tot custodiei transilvane îi apartineau, de peste Carpati, mănăstirile Bacău (înfiintată pe la 1475, cu sprijinul lui Matei Corvin, SAVAI, 21), Târgoviste (apartinătoare anterior custodiei bosniace, înfiintată deja pe la 1300 - GYÖRGY, 75 - sau în jur de 1454, cu sprijinul lui Ioan de Capistrano - SAVAI, 21), Orsova, Caransebes (KARACSONYI, II,131, 88; SAVAI, 21, 29). Relatiile călugărilor franciscani cu preotii oraselor erau, până la mijlocul secolului al 16-lea, concurentiale si destul de încordate - sunt mentionate conflicte cauzate de îndeplinirea atributiilor sacrale, respectiv, de posesii imobiliare (BOROS, 31, 40, 45-6; HERMANN, 90; v. si DT 1341-50/44). Din cauza agresiunii turcesti si a Reformei, în 1525, custodia transilvană număra doar 12 mănăstiri, cu 218 călugări (GYÖRGY, 71), iar declinul a continuat mai mult de un secol (SAVAI, 22-23 - 1550: 10, 1552: 9, 1554: 7, 1570: 2 mănăstiri). Sub suprematia politică protestantă, la sfârsitul secolului a rămas doar mănăstirea Sumuleu-Ciuc (SCHEMATISMUS, 12, 33). După eliberarea de sub ocupatia otomană, activitatea Ordinului s-a revigorat. In jurul anului 1700, mănăstirile de la Alba Iulia, Deva, cea nou înfiintată la Vintu de Jos au primit si refugiati din Bulgaria (VESZELY, 444-6; BOROS, 102; GYÖRGY, 132; KARACSONYI, II, 256; v. SORBAN 1999, precum si codicele G10). Liturghia franciscanilor este curială, de la 1241 (SZIGETI 1963, 132). Din jurul anului 1700, franciscanii vor mentine, pe de o parte, cultivarea coralului gregorian, pe de altă parte, vor promova cântecul popular religios si vor aplica aceste traditii asupra scriiturii cu bas cifrat (v. SZIGETI 1978, 288-9; SORBAN 1999; v. pct. 3.2. si 3.5.). Monahele clarise (după numele Sf. Clara) au avut mănăstiri la Velinta (localitate înglobată azi, în Oradea; din anul 1338; HERMANN, 150; v. DT 1331-40/504; DT 1441-50/75; JAKÓ 1976, 144), Oradea, Cluj (PUSKELY, 149, HERMANN, 150 - din jurul anului 1390) si Bistrita (KmJ/4869). Surori franciscane mai găsim consemnate si la Coseiu, în anii 1507-8 (azi, jud. Sălaj - KmJ/3428, 3469) ori la Cluj, în 1530, ca monahe sure" (KmJ/4328), la Sumuleu Ciuc, Târgu Mures, Sibiu (EE, 31).

Dominicanii

Alături de franciscani, ordinul dominican sau al predicatorilor (OP) este bine reprezentat, stabilindu-se la noi pe la 1228, dintre cele mai vechi mănăstiri fiind cea anterioară anului 1240, de la Târgu Mures (GYÖRGY, 263); i se adaugă cele atestate pe la 1280, în partea denumită �vechea cetate" a Clujului (GYÖRGY, 244) si având ca ocrotitoare pe Sf. Maria (KmJ/ 828), respectiv, la 1298 - mănăstirea cu biserică gotică din Sighisoara (GYÖRGY, 305; DT 1251-1300/494; ENTZ 1994, 145; DRĂGUT 1979, 57-9). La Alba Iulia, s-au stabilit între 1290-1300 (GYÖRGY, 224; v. DT 1251-1300/466; DT 1301-20/58, 59). Au mai avut mănăstiri la Vintu de Jos, Bistrita, Brasov, Cozla (Sălaj), Sibiu, Sebes, Odorheiu Secuiesc (GYÖRGY, 364; EE, 29), Timisoara, Târgu Secuiesc (PUSKELY, 33), Oradea (JAKÓ 1976, 142); li s-a încredintat convertirea Severinului (v. DT 1075-1250/252-4). Activând, de la înfiintare, până în a doua jumătate a secolului al 15-lea, fără permisiunea de a avea proprietăti, OP va fi început să dobândească, din această perioadă, asezăminte proprii: la Sighisoara, de la rege si de la vicevoievod (MÁLYUSZ, 294). Reforma observantă va cuprinde si pe dominicani (MÁLYUSZ, 294). Apartineau provinciei ungare, între 1456-1564, si conventurile dominicane din Moldova si Muntenia, cu functii misionare (HERMANN, 148). Dominicanilor li s-a încredintat, de către Papă, în 1327, misiunea de inchizitori ai ereticilor din Tinuturile Regatului Ungar (DT 1321-30/432-5), revocată temporar în favoarea franciscanilor (DT 1321-30/460), reconferită si întărită ulterior (DT 1321-30/581; DT 1356-60/9). Mănăstiri de maici: Cluj (claustrum Beati Egidii confessoris, KmJ/828 - situată în afara orasului - si încă una, cu hramul Sf. Maria, intra muros - KmJ/3295, 4815, 5410), Brasov, Sibiu, Sighisoara (EE, 31), Bistrita (PUSKELY, 118). Liturghia dominicană urmează, cu unele modificări, traditia carolingiană (SZIGETI 1963, 132).

Augustinii

Ordinul a fost înfiintat de Papă în 1256, unificând eremitii si conferindu-le, dincolo de contemplatie, scopuri pastorale active (HERMANN, 85). In jurul anului 1300, s-au asezat la Alba Iulia (GYÖRGY, 224; v. DT 1251-1300/466) si la Dej, construindu-si mănăstire si biserică în stil gotic (cf. DT 1301-20/210; DT 1321-30/332; GYÖRGY, 192: în jurul anului 1310). Augustinii au fost implicati (mai putin însă decât dominicanii si franciscanii), pe vremea regelui Ludovic I, în �actiunea de crestinare a păgânilor, ereticilor si schismaticilor din regatul Ungariei" (DT 1351-55/224). La Hunedoara, Iancu de Hunedoara a început să le construiască o mănăstire, în 1442 - terminată de urmasii săi si acordată franciscanilor (GYÖRGY, 356). La începutul secolului al 16-lea functionau la Alba Iulia, Dej, Turda (GYÖRGY, 364). O mănăstire augustină de maici a existat si la Oradea (JAKÓ 1976, 142; v. KmJ/4888-9). Practica liturgică augustină urmează tot pe cea curială, deosebebindu-se de cea franciscană prin reliefarea sfintilor specifici ordinului (SZIGETI 1963, 132, 158).

Paulinii

Ordinul urmează regula monahală augustină si are geneză ungară (initiat de episcopul Bertalan al Quinqueecclesiae/Pécs, la 1225, a fost permis de Papă, din 1262). In secolul al 14-lea a avut o înflorire deosebită, prin abandonarea vietii eremite si asumarea pastoratiei. Munca manuală si rugăciunea corală le erau caracteristice; de la 1495, ei s-au distins si în activitatea misionară din America de Sud (HERMANN, 151). Centre transilvane: Sânpaul (v. si EE, 38), Ulies (Harghita), Sâncraiu de Mures, Păuca (Sibiu), Gusterita (Sibiu), Cluj (GYÖRGY, 364; KmJ/1153), Voivodeni (Sălaj; KmJ/955), Alba Iulia (KmJ/2598; EE, 38), Nusfalău (Sălaj - KmJ/2858, 4937), Sârbi (Sălaj; KmJ/3463, 3779), iar peritransilvan:  mănăstire în Maramures", întemeiată de regele Ludovic I (DT 1361-65/142), Căpleni (lângă Carei, mănăstire ridicată în 1385; GYÖRGY, 237), în jur de Oradea, trei mănăstiri, de pe la 1300 - Căpâlna (de lângă Beius), Osorheiu (JAKÓ 1976, 140, 149) si sub cetatea de la Tăuti (KmJ/955; v. si MÁLYUSZ, 257-62).

Ordine monahale de îngrijire a bolnavilor

Spitalele Ordinului Sfântului Spirit functionau la Bistrita, Cluj, Sibiu (GYÖRGY, 364 - nu se precizează datări; pentru Sibiu, v. DT 1251-1300/432: �am dăruit o casă a noastră [a obstii orasului, n.n.] aflătoare în Sibiu, împreună cu toate cele ce tin de ea si care de multă vreme era întrebuintată de noi ca spital si chivernisită de noi cu mâna laică, am dat-o [...] fratilor cruciati din Ordinului Sf. Spirit"). (La sfârsitul secolului al 13-lea, exista o mănăstire Sf. Duh, cu maici, la Alba Iulia - fără ca sursa să releve ordinul acestora - v. DT 1251-1300/448). In prima jumătate a secolului al 15-lea, sunt consemnate spitale ale aceluiasi ordin la Sibiu, Bistrita, Târgu Secuiesc, Feldioara (lângă Războieni), Sighisoara, Crainimăt (de lângă Bistrita; HERMANN, 148). In aceeasi perioadă, Ordinul Sf. Anton avea spital la Sighisoara - ocupându-se nu numai de bolnavi, ci si de săraci, bătrâni, văduve, orfani, călători (idem). Burghezia orăsenească si-a sporit rolul asupra spitalelor, astfel încât, cu timpul, ordinele ăi-au păstrat prerogativele numai din punct de vedere pastoral (ibidem).

Beghinele

Sub egida ordinelor premonstratens, dominican ori franciscan, surorile beghine, provenite din viata laică, îsi închinau viata, penitentei - alegându--si ca patroană pe Sf. Katharina. Concretizări transilvane ale prezentei lor există la Brasov (dinainte de 1241 - PASCU, I, 150) si Târgu Mures (EE, 31); au mai fost prezente la Oradea, din anul 1318 (JAKÓ 1976, 144; la ele se referă, probabil, donatia din DT 1301-20/319). Se mentionează un codice de la Odorheiu Secuiesc, scris de un franciscan, pentru sora sa - beghină la Teius; continutul este de traduceri biblice, de catehism si rugăciuni, în limba maghiară (MÁLYUSZ, 299-300).

Clerul laic

Notiunea cuprinde canonicii din capitlul episcopal si preotii din parohii. O detaliere ierarhică, dinspre vârf, arată organizarea: arhiepiscop si episcopi - canonici si parohi - prebendari - capelani, altaristi (liturghisitori la altarele laterale ale catedralei; MÁLYUSZ, 59). Activitatea preotilor parohi se manifestă în pastoratia laicilor, înlocuind-o pe cea monahal-benedictină, de la sfârsitul secolului al 11-lea (totusi, pe mosiile abatiale, parohiile rurale mai rămân subordonate monahilor - v. pct. 2.2.; HERMANN, 34-5). Parohiile erau subordonate (economic-administrativ si bisericesc-administrativ) arhiprotopopiatelor si episcopiilor; în mod exceptional, numai episcopiilor; potrivit altor situatii de exceptie (sasii, v. pct. 2.4., direct fată de Strigoniu; MÁLYUSZ, 125). Organizarea administrativ-teritorială a comitatelor coincidea, de pe vremea regelui Stefan, cu cea administrativ-ecleziastică a arhiprotopopiatelor (HERMANN, 38; v. si ERT, 186). Protopopiatele, ca subunităti organizatorice ale episcopiilor, sunt atestate de la sfârsitul secolului al 11-lea, de pe vremea regelui Coloman (1095-1116; ERSZEGI, 195; ERT, 132). Maramuresul apartinea, întâi, de Episcopia Transilvană - până la 1266 -, apoi a oscilat între Episcopia de Agria (Eger) si cea transilvană (v. DT 1251-1300/503, 510, 521; EE, 20). Numărul parohiilor din arhiprotopopiate, potrivit evidentelor dijmei papale din anii 1333-6, era de 610 - Alba: 152, Dăbâca: 60, Hunedoara: 9, Saschiz: 17, Cluj: 39, Crasna: 7, Târnave: 44, Ozd: 56, Tileagd: 105, Turda: 39, Solnoc: 26, Sătmar: 35, Ugocea: 21; li se adaugă, parohiile subordonate regalitătii, ale teritoriilor săsesti si parohiile subordonate abatiilor (încă peste 100; EE, 21; v. si MÁLYUSZ 83-6, cu usoare diferente numerice, dar cu concretizări documentare). Pe teritoriul actual al Episcopiei de Alba Iulia sunt atestate - arhitectonic sau numai documentar - 1180 de biserici medievale (EE, 21). Din totalul asezărilor transilvane din perioada mentionată a secolului al 14-lea, satele cu parohii catolice reprezentau 38% (PASCU, II, 442). Sunt relevante si datele demografice (v. PASCU, II, 325-457). Totalizarea numărului de locuitori din Transilvania si Partium este de aproximativ 950 de mii, la mijlocul secolului al 14-lea, respectiv, 1,8 milioane, peste două secole (PASCU, II, 441). In privinta etniilor si, implicit, a raportului numeric al membrilor confesiunilor crestine apuseană-răsăriteană, numărul lor era, la acea vreme, la mijlocul secolului al 16-lea - potrivit umanistului maghiar Anton Verancsics (Verantius) - cvasi-egal: natio eam (Transilvaniam) triplex incolit: Siculi, Hungari, Saxones, adjungam tamen et Valacchos, qui quamlibet harum facile magnitudine aequant" (De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transalpinae, cf. PASCU, II, 443; POP 1994, 48). Populatia oraselor era cuprinsă, la 1347, între 900 (Medias) si 3300 de locuitori (Brasov), cu un indice de crestere de 340-515 % în decurs de un secol (cf, PASCU, II, 334). Astfel, de exemplu, până la 1500, populatia Brasovului a crescut la 10.805 locuitori (PASCU, II, 381). Pastoratia si administratia episcopală erau sustinute de un viceepiscop si doi vicari episcopali - unul la Alba, celălalt în părtile de peste Meses, la Tăsnad (EE, 18). Capitlul, din ce în ce mai independent fată de episcop, avea atributiile unui organ consultativ al acestuia (MÁLYUSZ, 65). Date numerice asupra componentei capitulare avem de la Oradea, din anul 1336 - când capitulul avea 24 de preoti (HERMANN, 144), iar de la Alba Iulia, din anul 1496, cu 27 de membri, beneficiind de o vastă cultură umanistă (stabilirea pozitiei Sarmisegetusei este atribuită canonicului Ioan Megyericsei, + 1517; EE, 23). Potrivit statuturilor, membrii capitulului puteau fi numai preoti hirotonisiti, dar, în secolele 14-15, exceptiile erau numeroase, prin participarea adultilor nehirotonisiti sau chiar a minorilor, care însă nu asistau la consilii si primeau venituri mai mici (HERMANN, 144). Demnitatea de canonic era acordată de Papă (v. DT 1331-40/6, 82; DT 1341-50/148; DT 1356-60/341, 343, 345, DT 1366-70/292, frecvent - prin solicitarea unui cleric superior, pentru sine: DT 1441-50/436; DT 1356-60/140-1, respectiv, prin medierea unui cleric de rang superior: DT 1341-50/162, 475-6, 531; DT 1356-60/147-8, de către rege: DT 1341-50/348-9; DT 1356-60/115-8, a voievodului: DT 1356-60/382, a unui nobil: DT 1341-50/ 209-10, 332 sau chiar la medierea unei obsti studentesti, DT 1341-50/166. Veniturile canonice (dijma) erau adunate de canonicul cu functia dicator si împărtite membrilor de către divisor, în raport cu rangul fiecăruia; participarea la misa conventuală era răsplătită zilnic, cu pâine si bani, la vecernie - cu remuneratie suplimentară; în ajunul sărbătorii Sf. Laurentiu (9 august), capitlul desemna doi canonici-controlori, care vizitau mosiile si examinau situatia iobagilor, ascultându-le si solicitările (HERMANN, 143). Canonicatele constituiau, uneori, obiectul schimburilor interclericale, ca orice alte demnităti sau venituri (v. DT 1361-65/181). Prebendarii de pe lângă capitlu (mai putini la număr decât canonicii) aveau, în genere, jumătate fată de veniturile canonicale, iar demnitătile lor erau, de asemenea, obtinute prin atribuire (MÁLYUSZ, 158-169). Veniturile altaristilor proveneau din donatii si servicii liturgice votive (MÁLYUSZ, 146). Originea socială a clerului laic cuprindea toate păturile. In timpul lui Matei Corvin si după, au existat chiar cazuri de ascensiune socială de la originea iobăgească la arhiepiscop - Tamás Bakócz (1442-1521, arhiepiscop de Strigoniu din 1498). Dar legiferarea Werbőczy din 1514 (art. XXIV) si Dieta, un an mai târziu, au solicitat regelui, în urma războiului tărănesc condus de Doja, să nu mai numească arhierei de origine tărănească, iar dacă ar face-o, aceluia să nu i se plătească dijmă (HERMANN, 146, 198). Obligatiile economice ale comunitătilor fată de institutiile ecleziastice erau multiple si complexe (cantitatea de bunuri datorată de un sat, bisericii, este precizată documentar deja în anul 1181: DT 1075-1250/13; s-a păstrat registrul de dijme al capitlului Alba Iulia, pe o parte a anului 1331 - DT 1331-40/27). Vămile - mai ales, de sare - se îndreptau nu numai către Episcopia si capitlul de Alba (DT 1251-1300/139, 197, 198, 208, 212, 349, 399) si Arhiepiscopiile de Colocia, respectiv, Strigoniu, ci si către institutii ecleziastice din celelalte teritorii ale Regatului Ungar (v. DT 1075-1250/1, 4, 103, 105, 121). Satele transilvane puteau deveni mosii ale altor episcopii ungare. Existau relatii de impozitare pentru întretinerea legatului papal din capitala ungară (v. DT 1301-20/74, 75, 87) si chiar fată de Sfântul Scaun (v. DT 1331-40/9-13, 56, 72, 76-7, 90, 92, 112, 130 din anii 1331-33, referitoare la recuperarea dijmelor din Ungaria, pe sase ani; DT 1331-40/327, 329, 372, 462, 471-2, pentru strângerea dijmelor papale, în anii respectivi). Intre nivele ierarhice bisericesti, dijma se împărtea astfel: trei sferturi pentru episcopie, iar din sfertul rămas - trei sferturi pentru arhiprotopop si un sfert (asadar, a 16-a parte din total) pentru paroh (EE, 25, inclusiv alte detalii). Existenta economică a bisericilor era sustinută de donatii regale, de dijmă si de donatii nobiliare, ulterior si burgheze. Donatiilele erau frecvent conditionate de îndeplinirea slujbelor funerare pentru familia donatoare (v. DT 1441-50/74). Documente de la Conventul Mănăstur consemnează două asemenea situatii, când Capitlul Transilvaniei primeste mosii, pentru a face liturghii, zilnic, pentru morti (nu se precizează, cât timp). Primul document (din 1448; KmJ/625) oferă canonicilor, împreună cu mosia, dreptul patronal asupra parohiei din sat (�cum iure patronatus ecclesie parochialis ad honorem beati Emerici ducis et confessoris in eadem Zenthemreh constructe", �de lângă Mures" (Alba) - ca semn al pretuirii Sf. Arhanghel Mihail, dar stipulează că, în cazul că îndeplinirea slujbelor ar fi neglijată, donatarul sau urmasii săi pot să ia înapoi mosia. In celălat caz (din 1452), donatorul este fratele voievodului Iancu de Hunedoara, recent decedat, pentru a cărui odihnă sufletească solicită ca trei preoti să slujească zilnic în catedrala Sf. Mihai din Alba Iulia (KmJ/1056). Cele două documente precizează chiar, tema slujbelor funerare solicitate, pentru fiecare zi a săptămânii (v. pct. 4.1.1.). Donatiile se făceau si dintr-o episcopie în alta (v. DT 1341-50/692) si la diverse nivele ale administratiei bisericesti (donatia mosiei Stoiana, pentru Episcopia Transilvaniei, răsplătită cu bani: DT 1341-50/226, 242). Si cântatul de psalmi, după moartea donatorului, putea fi solicitat prin bani (KmJ/4328). Uneori, pe mosiile nobiliare functionau capele (episcopul Transilvaniei îngăduia �fiilor lui Ladislau de Zekeres" să tină preot - DT 1351-5/61). Bisericile sătesti puteau fi ridicate la rang de parohie (DT 1356-60/225). Clericii laici puteau obtine venituri îndeplinind, de asemenea, activităti juridice. Un alt aspect este întrepătrunderea liturgicului în juridic, prin �proba fierului rosu", un ritual păstrat în Registrul de la Oradea, dintre anii 1208-35 (DT 1075-1250/67) - care, probabil, era practicat si în Transilvania. Ritualul includea o misă precedată si urmată de rugăciuni specifice, încheiat cu proba în sine: �dacă omul acesta este nevinovat în pricina pomenită, a cărei dovedire trebuie cercetată, atunci să rămână nevătămat când va apuca cu mâna, fierul acesta înrosit. Iar dacă este vinovat, prea dreapta ta putere să facă să se arate într'însul adevărul, pentru ca dreptatea să nu fie stăpânită de nedreptate, ci totdeauna minciuna să se supună adevărului, prin Hristos. Amin" (DT 1075-1250/67, p. 40; originalul latin în: J. KARACSONYI-S. BOROVSZKY, Regestrum Varadiense examinum ferri candentis, Budapesta, 1903, cf. DT 1075-1250/67, p. 147). Din secolul al 14-lea, cresterea urbană favorizează constructia si înzestrarea bisericilor. Dacă anterior invaziei tătare doar Sibiul si Brasovul avuseseră rang de civitas, dacă ulterior marelui prăpăd, singurul centru urban bine închegat era Rodna, oras a cărui fortă economică se bizuia pe exploatările miniere" (DRĂGUT 1979, 36), în secolul al 14-lea li se adaugă Cluj, Sebes, Aiud, Bistrita, Sighisoara, Orăstie, Dej (v. DT 1301-20/14), Medias, Satu Mare, Sighet (DRĂGUT 1979, 36; v. si PASCU, I, 238-40). Schematizând putin, se poate afirma că marile biserici de oras din Transilvania au fost construite în intervalul 1350-1500, interval care coincide cu deplina maturizare a goticului în voievodatul intracarpatic" (DRĂGUT 1979, 40. �Se conturează o adevărată întrecere" a oraselor, menită să le asigure noi piete de desfacere, cât mai multe zile de târg, cât mai multe drepturi politice. (...) Una dintre cele mai rentabile investitii putea fi un lăcas de cult care beneficia fie de legenda unui miracol, fie de o măretie sau de o frumusete deosebită. Departe de a fi doar simple acte de devotiune", eleau exprimat, pe de o parte, dorinta de afirmare a comunitătilor orăsenesti în lupta lor socială si politică, pe de altă parte (...) au reprezentat adevărate instrumente de interes economic. Incă din faza de constructie a bisericii, comunitatea respectivă beneficia de importante scutiri de taxe si de danii" (idem, 36-7). De exemplu, în 1345, Sighisoara avea impozite reduse de regele Ludovic I, având în constructie, biserica Sf. Nicolae, iar în anul 1369, la aceeasi biserică, este consemnată o danie importantă, din partea unei văduve din Vulcan (idem, 78). După terminarea lucrărilor, în functie de mărimea si de strălucirea locasului nou-construit, orasul dobândea o sporire a numărului zilelor de târg, dreptul de târg fiind în evul mediu, unul dintre cele mai stimulatoare pentru activitatea mestesugărească si comercială" (idem, 37). Papa Clement al VI-lea trimitea, în 1349, de la Avignon, o scrisoare către parohia Sf. Mihail din Cluj, permitând sărbătorirea hramului (initiala este ornată cu o miniatură reprezentându-l pe arhanghel; BERKOVITS 1943, 349) - ceea ce implica si tinerea de târg. Legăturile organizatorice dintre calendarul bisericesc si viata economică sunt, astfel, evidente. Târgurile locale se desfăsurau săptămânal, iar cele anuale aveau semnificatii regionale. Acest drept revenea oraselor (civitates, urbes), târgurilor (oppida - ca, în jurul Clujului: Reteag, Cluj-Mănăstur, Sic, Huedin, Căpâlna), chiar si satelor (villae); de altfel, statutul administrativ al unor asezări era variabil, în acest sens, pe parcursul anilor, si nu numai evolutiv, ci oscilatoriu (PASCU, II, 139-41, 147-8). In secolul al 15-lea, �secol de prosperitate economică si culturală", documentele mentionează 114 asezări transilvane si din Partium, cu drept de a tine târguri săptămânale sau anuale - desigur, aceste asezări au fost mai numeroase (idem, 139-40). La mijlocul secolului al 16-lea, numărul de orase transilvane era în jur de 50, iar al târgurilor, circa 150 (PASCU, II, 163). Câteva concretizări ale târgurilor anuale, în functie de calendarul bisericesc: Ludovic I conferea orasului Bistrita, dreptul de târg anual care �trebuie să înceapă la sărbătoarea fericitului apostol Bartolomeu si să tină în fiecare an, până la cvindenele aceleiasi sărbători" (24 august-7 septembrie; DT 1351-55/187); la Brasov, acelasi rege înfiinta târgul din ziua Tuturor Sfintilor (DT 1361-65/281); Matei Corvin dădea dreptul ca orasul Târgu Mures să tină anual trei târguri, la Ziua Domnului (joia, a zecea zi după Rusalii), de Sf. Martin (11 noiembrie) si în Duminica Floriilor (BENKÖ, 14); târgul pe tară de la Odorheiu Secuiesc avea loc de Sf. Francisc (4 octombrie), fiind mentionat abia la sfârsitul secolului al 16-lea (idem, 17). Acordarea de indulgente pentru vizitare sau danii către lăcasuri de cult era o practică foarte frecventă (v. DT 1341-50/283, 600, 789, 779, 790; DT 1356-60/138-9). Deosebit de interesante - prin a arăta lărgimea teritorială a relatiilor dintre diferitele episcopii catolice - sunt documente date de colective de (arhi)episcopi armeni, persani, din dieceze balcanice si sud-italice, care acordă indulgentă pentru vizite sau danii: în 1298, pentru mănăstirea dominicană recentă din Sighisoara (DT 1251-1300/494), respectiv, la 1342, pentru capela din Slimnic (DT 1341-50/117, indulgentă încuviintată de arhiepiscopul de Strigoniu - idem, 251). In mediul rural, pe parcursul secolului al 15-lea, constructia bisericilor parohiale, de către nobili, pe domeniile lor, era o practică frecventă (exemple: KmJ/648 - Săsarm, jud. Bistrita-Năsăud, KmJ/1808 - Seuca, lângă Târnăveni, KmJ/2314 - Tiocu de Jos, jud. Dăbâca) Pregătirea preotilor se efectua fie în mănăstiri, fie prin instruire practică, pe lângă paróhii aflati deja în activitate (HERMANN, 35). Parohul era, de obicei, numit de ascendentii ierarhiei bisericesti - frecvent, la interventii nobiliare sau chiar monarhice (DT 1366-70/18, 19: interventia regelui Ludovic I, la Papă, pentru numirea lui Nicolae de Corona, paroh din Ghimbav, la Brasov - si numirea). Alegerea parohului de comunitate era practicată la sasi (DT 1301-20/26; v. pct. 2.4.). Organizarea parohială cuprindea frecvent, nu numai preotul - de exemplu, la Baia Mare, în 1387, alături de preot functionau un predicator si 11 capelani, care participau la oficiu (HERMANN, 143). Capelanii parohiali aveau si obligatii pastorale, iar ca remuneratie, erau la bunul plac al parohilor care îi angajau (MÁLYUSZ, 145-6). In acelasi an si loc, se precizează că urmează să fie angajat si un predicator; practica predicilor parohiale a dobândit amploare, din această perioadă - pentru a mări adresabilitatea către populatie, contra tendintelor reformatoare; la Cluj, la sfârsitul secolului al 15-lea, erau câte un predicator maghiar si german (MÁLYUSZ, 318-9). La patru sinoduri arhiepiscopale de la Strigoniu - între anii 1382-1493 -, este exprimată cerinta ca preotul să aibă diac, care să-i răspundă la misă si la vecernie si cu care să spună psalmii, iar când sătenii din Aghires (jud. Cluj) au căzut la învoială cu parohul lor asupra plătii, i-au pretins să tină si diac (BÉKEFI R. "A népoktatás története Magyarországon 1540-ig" [Istoria învătământului public în Ungaria, până la 1540], Budapest, 1906, apud MZtI, 144). Comportamentul moral al clerului laic a suferit si crize, mai ales, în secolul al 15-lea, când celibatul a fost frecvent încălcat - în asa măsură, încât prepozitul trimis de mitropolit, la Brasov, în 1450, a dat dispozitii surprinzătoare, pedepsind prin luarea privilegiilor, numai pe acei preoti care luau femei divortate sau văduve, iar toate sinodurile, până la 1515, accentuează cerinta celibatului (HERMANN, 197-8). Practica parohială de angajare de substitutori, pentru săvârsirea obligatiilor pastorale (mai ales, de cütre preotii cu avere), a fost altă manifestare negativă (MÁLYUSZ, 121). Liturghia clerului laic este curială (mai rar) sau, cel mai frecvent, de traditie regională (SZIGETI 1963, 132) - în Transilvania: traditia maghiară (liturgica istorică nu a stabilit încă, distinctiile, în functie de arhiepiscopate) si traditia săsească.

3. Conditia exemptă a sasilor

Germanii au fost colonizati în trei etape, de la mijlocul secolului al 12-lea (Th.NÄGLER 1969, 186; GÖLLNER 1979, 23). Majoritatea colonistilor erau tărani, meseriasi, mineri, mici nobili, iar cei stabiliti în Tara Bârsei făceau parte din Ordinul cavaleresc (v. pct. 2.2.5.). Numărul colonistilor germani asezati între Mures, Olt si Târnave, la mijlocul secolului al 12-lea, era în jur de 50 de mii de familii (TEUTSCH 1872, 196). Denumirea de sasi este un generic al colonistilor germani, numiti, în documentele de epocă, Theutonici, Flandrenses, Saxones (POP 1996, 156; SSL, 470, art. Siebenbürgen). Sasii erau purtătorii unei culturi materiale si spirituale în plină dezvoltare (din care ar fi relevant de mentionat coincidenta temporală cu arta poetic-muzicală cavalerească - TEUTSCH 1872, 196), cei mai semnificativi purtători ai culturii vest-europene pe aceste meleaguri (SSL, 470, art. Siebenbürgen). Pe plan politic, Diploma Andreiană din anul 1224 (DT 1075-1250/157) a exprimat subordonarea directă a colonistilor fată de regele ungar si a afirmat unitatea sasilor; jurisdictia era exercitată de un jude regal (numit de rege, iar după 1464, ales de cetăteni; E.WAGNER, 18-21). Privilegiile administrative, economice si administrativ-ecleziastice ale sasilor sunt bogat documentate. Din decursul secolului al 13-lea, sasii au fost prezenti si în asezări extracarpatine - precum Câmpulung Muscel, Râmnicu Vâlcea, Adjud, Trotus, Cotnari, Bacău, Siret, Suceava, Baia, Târgu Neamt, Cotnari, Roman, Milcovia (HURDUBETIU, 20-5; plasată, poate, la Odobesti, cf. REINERTH 1966, 284). Pe plan social, de amintit înfiintarea, la Sibiu, a unui azil-spital pentru bătrâni si săraci (TEUTSCH 1872, 197). Organizarea administrativă a sasilor în prima jumătate a secolului al 14-lea era formată din comitatul Sibiu, configurat probabul între 1325-9, în sapte scaune (Orăstie, Sebes, Miercurea Sibiului, Nocrih, Sura Mare, Sighisoara, Rupea), plus al optulea, Sibiul, cu un statut privilegiat, două scaune (Jelna si Medias) din comitatul Medias si districtele Tara Bârsei si Năsăud (SSL, 510, art. Stühle). Pe parcursul secolului al 15-lea, ele s-au unificat, formând, în 1486, Universitas Saxonum (idem, ibidem, precum si 364, art. Nationsuniversität; EE, 29). Prepozitura sibiană Sf. Ladislau" este prima unitate bisericească a sasilor transilvăneni, urmată de Decanatul Bârsei. In anul 1191, a fost confirmat documentar, dreptul de a avea o prepozitură liberă (independentă de Strigoniu, fondată, probabil, între 1173-90) la Sibiu (DT 1075-1250/18; SSL, 236, art. Kirche, Geschichte; POP 1996, 157). Cel mai vechi document în care se mentionează Decanatul Tării Bârsei este scrisoarea Papei Honoriu al III-lea, din 12 ianuarie 1223 (DT 1075-1250/140, v. si 146), prin care îl însărcina pe episcopul din Agria să investească în functia de arhipresbiter (denumirea de decan va fi apărut din 1235), persoana propusă de Ordinul cavaleresc; ulterior, Papa îndeamnă comunitatea să se supună arhipresbiterului si interzice altă autoritate bisericească locală (DT 1075-1250/151; v. si MÜLLER, 24). Sasii din Tara Bârsei au preluat ritul celor din capitlul sibian (REINERTH 1967, 140). Sasii transilvăneni au dobândit, prin Diploma Andreiană (1224), subordonarea fată de Arhiepiscopia Strigoniu, implicând independenta fată de Episcopia Alba Iulia si Arhiepiscopia de Colocia. Exemptia implica libertatea alegerii preotilor (acordată ulterior, si bistritenilor), precum si administrarea parohiilor de către comunităti (SSL, 236, art. Kirche, Geschichte). Un document din 1302 descrie o asemenea situatie, la Casolt (Castenholz) din scaunul Sibiu, unde alegerea unui paroh tânăr a fost initial, împiedicată de opozitia decanului, care, în cele din urmă (...), înduplecat de prea smeritele noastre rugăminti [ale membrilor comunitătii], a întărit pe pomenitul Petru în parohia din Casolt" (DT 1301-20/26). In aceeasi perioadă, sasii au pus problema organizării unei episcopii la Sibiu, ca refacere a Episcopiei milcoviene, distruse de tătari, la 1241, pentru care scop au recurs chiar la fals documentar, pentru a dovedi antecedentul apartinerii la aceasta (EE, 19, 28). Apartenenta sasilor la Episcopia milcoviană nu era atestată documentar, dar rămâne o constantă a afirmatiilor acestora, si în jur de 1500 (v. REINERTH 1940 si continuarea relatării din acest punct). Planul sasilor, la mijlocul secolului al 13-lea, de a avea o episcopie proprie a fost avut în vedere si de regele Andrei, dar a întâmpinat opozitia Episcopiei de Alba Iulia (SSL, 236, art. Kirche, Geschichte). Decanatul era corporatia autonomă a preotilor-parohi din regiune, numită ulterior, si capitlu (distictia fată de capitlul episcopal rezultă din termenul Landkapitel; MÁLYUSZ, 125). Atitudinea fată de Episcopia transilvană rezultă si din agresiunile repetate asupra acesteia. Sasii din Ocna Sibiu au pustiit, în 1277, capitlul din Alba Iulia, cu arhiva sa: �în dumineca reminiscere (...) au ars, în acea biserică, vreo două mii de oameni (...), arzând si furând toate podoabele, cărtile si documentele" (DT 1251-1300/202; v. si EE, 19, POP 1996, 157) - fiind excomunicati (DT 1251-1300/214). Unele documente contin întelegeri (vremelnice) asupra statornicirii si stângerii dărilor", între parohii sasi si membrii capitulului episcopal (DT 1301-20/29, din anul 1303). Din motive politice si economice, episcopia a fost atacată de sasii din sapte capitluri, si în 1307 (EE, 20, 28; G.D.TEUTSCH, 197; la începutul secolului al 14-lea, documentele abundă în redarea conflictelor dintre sasi si Episcopie, v. DT 1301-20/64, 83, 88, 89, 103; DT 1321-30/194, 448, 483, 494, 501-3, 600-1) - ce ajungeau să necesite interventia Papalitătii (DT 1321-30/133), a voievodului (DT 1361-65/102) sau a regelui (DT 1361-65/65). In timpul lui Ludovic I, viata clericală a sasilor va cunoaste imixtiuni regale (DT 1361-65/425: întărirea preotilor sasi, alesi; DT 1361-65/65: medierea conflictelor cu capitlul episcopal; DT 1361-65/72, 275 - regele conferă Decanatului, sferturi de dijme luate de cetătile din părtile Brasovului). Din rândurile sasilor s-au ridicat, totusi, uneori, si episcopi ai Transilvaniei - ca Goblinus din Sura Mare (între 1376-86, anterior paroh la Glodeni si Cristian) - a cărui cultură a pornit de la nivelul ridicat al instruirii scolare (G.D.TEUTSCH, 198; v. si EE, 38; v. pct. 2.7.). Prepozitura sibiană a avut o istorie agitată în jur de 1400. Regele Sigismund va dărui străinilor, beneficii - astfel, prepozitura sibiană, în ultimul deceniu al secolului al 14-lea, a fost conferită unui preot polonez (HERMANN, 132). Intrucât îndeplinirea slujbelor era neglijată, prepozitura, ca institutie, a fost desfiintată în 1423 - veniturile ei fiind acordate orasului Sibiu, cu obligatia de a întretine 15 preoti care să tină zilnic, tot atâtea mise (EE, 40).

Decanatele săsesti erau situate în afara teritoriului de jurisdictie episcopală (Brasov) sau în interiorul acestuia (Orăstie, Sebes, Saschiz, Rupea, Medias, Seica, Bistrita, Sânlaslău, Spring, Bălcaciu, Teaca, Reghin - EE, 28). Desi apartinând majoritar, de Strigoniu, iar câteva, de Episcopia transilvană, decanatele săsesti s-au unificat în Arhidiaconatul de Medias (EE, 29). Către 1400, statul si biserica au recunoscut �Universitatea spirituals" (Geistliche Universität)a capitlurilor săsesti, condusă de un decan general (Fr. TEUTSCH, 114). Evidentele dijmei papale din anii 1333-6 mentionează 10 parohii în decanatul de Medias, 20 ale decanatului de Brasov, 46 ale prepoziturii din Sibiu (EE, 22; v. DT 1331-40/56). Populatia săsească era predominantă în asezările urbane din întregul regat ungar (POP 1996, 156), dar orasele săsesti, situate la granită, erau cele mai expuse atacurilor otomane. Invazia din anul 1439 a distrus Sibiul, Brasovul, Mediasul, Sebesul EE, 40; v. si pct. 2.5.). Dificultătile situatiei sasilor erau recunoscute chiar de contemporani. Scrisoarea abatelui de la Cluj-Mănăstur, Gabriel Polnar, din 1493, este revelatoare: �pericolul îi amenintă pe bietii sasi, al căror număr e atât de mic, din toate părtile, iar - să nu fie spre supărarea nimănui - ei sunt urâti de către toti, nu pentru că ar fi răi, ci pentru că starea lor materială bună obtinută prin sârguintă desteaptă invidia altora contra lor" (G.D.TEUTSCH, 218). Ordinul dominican a avut o activitate intensă pe teritoriul săsesc transilvan (EE, 29-30). Regele Matei Corvin a manifestat o predilectie aparte pentru sasi, extinzându-le proprietătile, cu domenii ce au apartinut anterior, românilor - sasilor bistriteni, cu sate din Valea Rodnei, brasovenilor - 4 sate din Făgăras, iar sibienilor - 5 sate din Amlas si 6 din Tălmaciu (HURDUBETIU, 27). Cardinalul Tamás Bakócz (1442-1521) a obtinut de la Papă, subordonarea Episcopiei de Milcov fată de Arhiepiscopia de Strigoniu - generând opozitia săsească (REINERTH 1940, 9 si urm.). (Legăturile dintre Strigoniu si Episcopia de Milcov se relevă si în însemnările numeroase ale unui exemplar tipărit de Ordinarius Strigoniensis, Venetia, 1505 (Biblioteca Arhiepiscopiei de Strigoniu, L.IV.19., însemnări referitoare la Episcopia de Milcov - v. DANKO, 125-8 si facsimile.) Se punea problema concretizării teritoriale a Episcopiei de Milcov în raport cu Episcopia de Alba Iulia - a precizării teritoriilor săsesti pe care le cuprindea Episcopia milcoviană, mai intens disputate fiind capitulurile Kisd si Kosd (REINERTH 1940, 12 si urm.). Opozitia săsească - în special, a capitlului sibian si a Tării Bârsei - era pregnantă: până ce Episcopia de Milcov era doar o notiune istorică, iar nu o realitate administrativ-bisericească, sasii îsi afirmaseră apartenenta la aceasta, dar noua situatie le afecta independenta (v. proclamatia decanilor către Papă, transcrisă în REINERTH 1940, 60-4). Tendintele de a subordona sasii s-au accentuat si complicat odată cu numirea unui episcop al Moldovei, în persoana lui Mihai Marinoschi (?), la 1510, care si-a revendicat si titlul de Episcop de Milcov si care a convocat capii sasilor să participe la Sinodul de la Trotus, fată de care acestia s-au plâns Arhiepiscopului de Strigoniu (document transcris în REINERTH 1940, 64-7). Conflictul nu a încetat odată cu moartea cardinalului Bakócz (1521), iar încercarea Strigoniului de a-si impune puterea ecleziastică a favorizat, de fapt, ruperea sasilor de catolicism si adoptarea Reformei - reflectată prin scrierea tipărită a lui Honterus, Reformatio ecclesiae Coronensis ac totius Barcensis provinciae (1543), exprimată la Primul sinod al Bisericii Evanghelice transilvane - Medias, 1545 (REINERTH 1940, 44). Succesul Reformei în rândurile sasilor s-a datorat si însusirii noilor învătături de către clericii care studiau la universităti germane, precum si relativei independente a sasilor transilvani fată de Alba Iulia, organizării lor compacte în Universitas saxonum Transilvaniae (EE, 29). Magistrul Ioan Honterus a reformat, potrivit orientării evanghelice, mai întâi Brasovul si Tara Bârsei, apoi teritoriul sibian. La Cluj, sasii Kaspar Helth si Franz Hertelben se maghiarizează (Gáspár Heltai, respectiv, Ferenc Dávid) si, după prima fază evanghelică, adoptă orientarea elvetiană sacramentară, numită ulterior, reformată, convertind maghiarimea (EE, 50-52).

4. Catolicismul autohton în lupta contra păgânilor

Lupta contra agresorilor Transilvaniei încrestinate era asociată, dintru începuturi, cu interventia protectoare a lui Dumnezeu. Astfel, legendele consemnează că regele Stefan ar fi fost avertizat, în somn, de o năvălire a pecenegilor asupra Alba Iuliei, având răgaz să trimită un mesager, locuitorilor cetătii, pentru a preîntâmpina atacul (LMS, LSH - LEGENDAK 30; 44). Exclamatia Kyrie eleison, strigată în confruntarea cu pecenegii, din anul 1068, de luptătorii condusi de regele Solomon, care, venind din cetatea Dăbâca, i-au surprins pe agresori (care reveneau, încărcati de pradă, după ce ajunseseră până la Biharia) la confluenta dintre Sieu si Bistrita, s-a păstrat în toponimul Kirieleis/Kerlés/Chirales; evenimentul a fost modificat de legendă, atribuindu-i-se regelui Ladislau, implicând si alte anacronisme, iar episodul este cunoscut din pictura murală a 12 biserici rurale din Secuime (ERT, 133). Marea invazie tătară din anii 1241-2 (v. POP 1996, 162-4) a intrat în Transilvania pe trei căi - prin strâmtoarea Bârgău, ocupând si distrugând Rodna si Bistrita, prin Oituz, pustiind Tara Bârsei, Cetatea de Baltă, Alba Iulia, prin Turnu Rosu, asupra Sibiului (ERT, 171-3). Invazia are o descriere de epocă în Carmen miserabile a canonicului orădean Rogerius (EE, 16-7; TOMESCU, 115). Imaginile poetice din Planctus destructionis regni Hungariae per Tartaros sunt sugestive în a reda durerea, prin deplângerea pierderii sonoritătilor liturgice: "Vacant laudes matutine,/silent voces vespertine,/nulla sonat psalmodia/nec auditur melodia/clausa fiunt stabula" (v. traducerea, în Izvoarele istoriei românilor, ed. C. POPA-LISSEANU, vol. V, Bucuresti, 1933; SZENTPETERY, E., Scriptores Rerum Hungaricum, I,595 - cf. SZIGETI 1963, 163; parcurgerea unui Tratat despre datinile, moravurile, modul de viată si răutatea turcilor", de un captivus Septemcastrensis, cf. POP, IT, 229, ar întregi imaginea reflectării artistice a acestor realităti istorice). Chemările la lupte si chiar la cruciadă, împotriva tătarilor, saracinilor, nogailor si altor păgâni", cu care s-a aliat însusi regele Ungariei Ladislau al IV-lea, apoi �împotriva ereticilor" - formulate de de papi sau de arhiereii ungari -, precum si strângerea banilor se întesesc, din a doua jumătate a secolului al 13-lea (DT 1251-1300/70, 262, 319, 323, 324, 332, 337, 340, 362, 377-8); la mijlocul secolului al 14-lea, �împotriva tătarilor, lituanienilor si altor necredinciosi" (DT 1351-55/277). Marele atac tătar din 1285 va fi fost înfrânt, dar tătarii din Crimea au amenintat Transilvania până prin 1384 (EE, 17), iar �ultima expeditie de jaf a tătarilor asupra Moldovei până în Maramures a avut loc în 1717 (POP 1996, 163). Activitătile de convertire a vlahilor si cumanilor s-au asociat, în a doua jumătate a secolului al 13-lea, chiar cu tentative de convertire a tătarilor, ale Ordinului franciscan (v. DT 1331-40/407-9, 412; DT 1341-50/627); în 1334, franciscanii au ajuns până în Crimea si tot atunci a fost martirizat călugărul István Váradi (trecut, o vreme, la mohamedanism, apoi reîntors la catolicism si ucis, din această cauză, de tătari - HERMANN, 105, 185). Este interesantă corespondenta papală, dintre 1338-40, cu hanul tătar, solicitând ca �clerul si călugării catolici să poată propovădui liber, credinta crestină �în imperiul său (DT 1331-40/391; v. si documentele 408, 491); mai mult, Benedict al XII-lea se adresează chiar mostenitorului tronului si împărătesei, multumindu-le �pentru bunăvointa pe care a arătat-o catolicilor din tara sa" si chiar îi îndeamnă să îmbrătiseze religia catolică" (DT 1331-40/492-3). Episcopii transilvani însisi au fost, nu o dată, victime ale invaziilor păgâne: Raynald a căzut în lupta cu tătarii, în anul 1241, iar Alba Iulia a fost incendiată si prădată, ca si întrega regiune (BOROS, 28; HERMANN, 112; EE, 16-19). O scrisoare de indulgentă a Papei acorda, în anul 1314 - cu valabilitate de trei ani -, �iertare deplină pentru toate păcatele", acelora care �pătimiti din partea schismaticilor, a tătarilor, a păgânilor si a altor neamuri amestecate de necredinciosi" - pentru a însufleti (...) la apărarea credintei catolice" (DT 1301-20/199; de subliniat alăturarea schismaticilor" si tătarilor, în aceeasi categorie a dusmanilor). Iertarea de păcate se va acorda, apoi, de Papă, celor care vor muri în lupte cu dusmanii credintei (DT 1331-40/197, 422; DT 1341-50/145). Luptele cu tătarii au determinat o criză a numărului de preoti, care a initiat cumulatio beneficiorum pentru clerici (HERMANN, 107). Pregătiri de confruntare cu turcii sunt atestate în documente de referintă transilvană din 1343, când Papa cere arhiepiscopilor de Strigoniu si Colocia, propovăduirea cruciadei (DT 1341-50/182; v. si 198, 394). Războiul contra turcilor este permis de către Papă, la 1 iulie 1369 (DT 1366-70/399); îndemnurile sunt repetate (idem/450). Atacurile otomane asupra Transilvaniei încep cu cel din toamna anului 1394 (ERT, 675). In anul 1439, după distrugerea oraselor săsesti (v. pct. 2.4.), turcii au ajuns si la Alba Iulia, ruinând si altarul catedralei episcopale (EE, 40). In anul 1442, episcopul György Lépes, participând la bătălia de la Sântimbru, a fost ucis de turci (KmJ/463; EE, 40), dar victoria a revenit crestinilor. Primele victorii antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara au determinat papalitatea să numească ambasador în Ungaria pentru a organiza lupta europeană sub conducerea acestuia; victoriile au fost urmate de înfrângeri si de căderea Constantinapolului (HERMANN, 191). In anul 1456, Mohamed al II-lea era la Belgrad, comandantul militar al armatelor crestine fiind Iancu de Hunedoara, iar mentorul spiritual, călugărul franciscan Ioan de Capistrano (aflat în Ungaria de un an; v. KULCSAR; SORBAN 1999). Inaintea si pentru victoria de la Belgrad, Biserica a dispus ca la prânz să se tragă clopotele tuturor lăcasurilor sale (ERT, 201) si să se recite rugăciunea Angelus Domini, obicei păstrat până astăzi. Victoria a fost obtinută în numele Crucii - armata unificând, împotriva amenintării otomane, pe catolici si pe �schismatici", dar si evrei ori �ereticii" husiti (KULCSAR, 185). Papa a mutat sărbătoarea Schimbării la Fată pe ziua de 6 august, data când a aflat de victorie, reinvestind-o cu noi semnificatii si texte liturgice (HERMANN, 191). Desi cucerirea Ungariei s-a amânat (cu sapte decenii), totusi turcii au continuat atacurile: de exemplu, mănăstirea franciscană din Hateg a fost distrusă de turci, în 1479 (KARACSONYI, II, 73), iar în anul 1493 au fost pustiite regiunile săsesti (ERT, 207). Sibienii confreriei Trupului lui Cristos (v. pct. 2.1.) se rugau ca �bunătatea Lui să ne apere de turci si de dusmanii Crucii lui Cristos" (EE, 45). După înfrângerea Ungariei la Mohács (1526), viata religioasă s-a desfăsurat mai restras. Este impresionant si, totodată, sustinut documentar, bilantul făcut de Ioan Căianu în anul 1684: din mănăstirile benedictine transilvane nu a rămas nici una, iar dintre cele franciscane, una singură - �Conventus Csikiensis (...) pro semine remansit unicum" (KAJONI, f. 40v). La finele secolului al 16-lea, politica antiotomană de desfăsoară în alianta dunăreană a Molodovei, Tării Românesti, Transilvaniei si Ungariei - cu înfrângeri si victorii, cu suspiciuni fată de Mihai Viteazul si asasinarea lui (EE, 62-3). In deceniile din jurul anului 1600, populatia Transilvaniei are de suportat pustiirile mercenarilor Habsburgi si ale otomanilor - pe când Biserica catolică era aproape desfiintată (EE, 63; v. si pct. 2.1.). Anul 1658 a fost dezastruos, prin expeditiile hoardelor tătaro-turce (EE, 75).

5. Conceptii locale, de epocă, despre muzică

Gerard din Cenad reformulează principiul antic grec kalokagatheia astfel: Numai cei desăvârsiti pot să cânte fără vreo mustrare de cuget si să îndemne la aceasta toate părtile firii (elementa). Iar cei care nu glăsuiesc după cum se cuvine, ba chiar înaltă si glas împotrivă, chiar de vor fi si buni la cântare, nici că pot fi socotiti buni cântăreti" (GERARD, 73-4). Practica muzicii instrumentale o consideră asociată idolatriei, aidoma epocii lui Nabucodonosor: �...împăratul a poruncit ca tot omul, când va auzi glas de trâmbită, de caval ori de cobză, de bucium, de guslă sau de orgă, ori de alt fel de mestesug muzicesc, să se plece si să se închine la acel chip de om cioplit", comentând, referitor la propria contemporaneitate: �Vai nouă, cei care ori de câte ori ascultăm de domn, de tot atâtea ori ne închinăm idolului de aur si ne plecăm la glasul de trâmbită, de caval, de cobză, de bucium, de guslă, de orgă si alt fel de mestesug muzicesc" (GERARD, 72; v. si MZtI, 83). Atitudinea fată de muzica populară se reflectă în relatările legendare: Gerard, poposind într-o noapte în mediul rural (probabil al episcopatului său), a fost trezit de glasul unei servitoare, care cânta, râsnind grâu; primele reactii au fost mirarea si râsul, apoi pretuirea morală - reflectată în comentariul: �Fericit omul care (...), desi se află sub ascultarea altora, îsi îndeplineste munca atât de frumos, fără răzvrătire, cu voie bună" - si răsplătirea femeii (LEGENDAK, 70 - LmG; v. si 87 - LMG). In perioadele de doliu, muzica instrumentală si dansul [de curte] încetau - după cum precizează Legenda Sancti Regis Ladislai, referitor la cei trei ani de doliu care s-au tinut la moartea acestuia, în anul 1095 (LEGENDAK, 99). Lauda sfintilor prin cântare este justificată în epocă astfel: ...după cum el a slujit lui Dumnezeu în ceruri, cu lauda sa si cu cântarea sa, tot asa Dumnezeu l-a împodobit cu lauda si cu cântarea bisericii sale, în mod vrednic si demn de pomenire" - scrie LmS, despre regele Stefan (LEGENDAK, 21). Despre sanctificarea sf. rege Stefan, LmS mentionează că deschiderea sarcofagului a fost precedată de post de trei zile, rugăciuni si sunete de imnuri, cu care i-au pus numele să răsune în rugă" (LEGENDAK, 22). Două dintre faptele sale miraculoase de după moarte, relatate în LSH, includ mentiuni muzicale: în catedrala cu sarcofagul regesc se auzeau adesea, noaptea, melodii de cântări ale îngerilor" - LEGENDAK 49; la vindecarea unui copil amotric, cei prezenti au dat glas la imnuri de slavă" - LEGENDAK 51). Faptul că la al doilea sinod de la Strigoniu (pe la 1112) dispune că în biserici să se cânte numai melodii permise, arată că se practica deja cântecul popular bisericesc (HERMANN, 93). Interesantă semnalarea interferentei liturgicului cu viata cotidiană, prin prezenta binecuvântărilor asupra sălii de mese, a bucătăriei, pivnitei, cămării pentru slpnină, dintr-un misal de la începutul secolului al 13-lea, aflat la Muzeul National din Budapesta (G.D.TEUTSCH, 202). Interferentele cotidianului cu arta sunt prezente si în pictura religioasă: Crucificarea, tablou al lui Ioan din Râsnov, din 1445, reprezintă pe una din femeile ce deplâng moartea lui Cristos, având în îmbrăcăminte, elemente de port săsesc (G.D.TEUTSCH, 204). Notitele scolare din anul 1489/90 ale viitorului arhiepiscop László Szalkai, la cursul magistrului János Kisvárdai (umblat la universitatea din Cracovia), precizează functiile muzicii: Etiam ipsa musica inter alias artes fertur liberalior, curialior, iocundior, laetior et amabilior. Reddit enim hominem liberalem, curialem, laetum, iocundum et amabilem, movens eius affectus ac promovens eius sensus in diversos appetitus" si o defineste ars harmoniae regulariter canendi ad honorem dei adinventa" (f. 31, 32 - apud MZtI, 152-3; v. si BARTHA, cu transcrieri muzicale; MESZAROS, 169-198, 335-7; DOBSZAY 1980; DOBSZAY Mzt, 95; v. si pct. 2.7.). Pătrunderea cântecului popular bisericesc este explicit atestată din a doua jumătate a secolului al 15-lea, când în misă, la oferirea darurilor, elevatiune si comuniune, poporul cânta textul liturgic latin, apoi, traducerea lui maghiară; referitor la această practică, este de consemnat dispozitia arhiepiscopului Nicolaus Olahus, din anul 1560, potrivit căreia orice piesă liturgică latină sau maghiară poate fi cântată în biserică, numai dacă are o vechime de cel putin un secol (HERMANN, 118). In legătură cu decizia Sinodului din 1629, privind adoptarea ritului roman (v. pct. 2.1.), de mentionat că diferentierile dintre ritul roman si cel de Strigoniu erau si repertoriale, si de limbaj muzical - mai ales, prin limbajul diatonic apusean, fată de cel pentatonic autohton -, dar ritul roman avea antecedente la noi, fiind practicat anterior de călugării franciscani si dominicani (MZtII, 157-8). La abandonarea treptată a monodiei gregoriene au contribuit cântecul popular bisericesc si muzica polifonică (MZtII, 160-6).

6.Scoala si instruirea muzicală

In feudalism, scolarizarea era un important mijloc de ascensiune socială. Cronologic, cele dintâi institutii scolare au fost mănăstirile, apoi au urmat scolile parohiale. In raport cu scolile capitulare, care formau clerici, cele parohiale au avut o largă adresabilitate. Despre episcopul Gerard însusi, LMG precizează că a beneficiat de instruire muzicală, fiind trimis, pe vremea tineretii sale italice, ca monah benedictin, la Bologna, unde a studiat timp de cinci ani - spre a deprinde gramatica, filozofia, muzica, dreptul ecleziastic (LEGENDAK, 75-6). Aceeasi sursă arată importanta acordată învătăturii, de episcopul aflat la Cenad: Gerard, care anterior fusese mentorul principelui Emeric (între anii 1014-1022, de la vârsta de 7 ani a acestuia - HERMANN, 39) se ocupa acum de copiii săraci sau venetici care erau adusi la el si scolarizati; când primii treizeci au învătat �citirea si cântarea" (LEGENDAK, 85), episcopul i-a hirotonisit si le-a conferit rang de canonic. Cel care se ocupa efectiv de ei era călugărul Valter, în ambele domenii de instruire - dar fiindcă numărul elevilor a crescut, a solicitat episcopului, aducerea a încă unui magistru, fie pentru citire, fie pentru muzică; de la Alba Regia, a venit călugărul Enricus pentru citire, iar Valter a continuat să predea muzica (LEGENDAK, 85). In dieceza Cenad, pe lângă fiecare catedrală sau biserică mai importantă exista în sec. 11, câte o scoală bisericească, unde s-au învătat si cântecele bisericesti" (METZ, 13-14). Dar instruirea viitorilor preoti se făcea, în secolul al 11-lea, si prin asistenta scolarilor pe lângă câte un paroh, de la care ei însuseau din practică, liturghia, sacramentele, predicarea (HERMANN, 35). Calitatea învătământului benedictin din secolul al 14-lea este considerată astăzi, �de nivel medieval timpuriu", instruirea fiind preponderent în ale cântării si practicii liturgice si fără a avea vreun magister noviciorum, asa cum exista în mănăstirile benedictine europene (JAKÓ 1990, 116). Decadenta instruirii benedictine este subliniată de acelasi autor si prin semnalarea faptului că abatii benedictini făceau economii, netrimitând tinerii, pe cheltuiala mănăstirii, la universităti, după cum prevedea statutul din anul 1336 - căci comunitatea monahală nu avea nevoie de membri cu instruire superioară (JAKÓ 1990, 117). Ordinul benedictin si-a pierdut si prin aceasta, puterea de atractie, în raport cu cerintele de instruire superioară, sustinute de ordinele de cersetori (JAKÓ 1990, 117). Pe lângă fiecare mănăstire franciscană functiona desigur, si o scoală (HERMANN, 153). In plan muzical însă, dominicanii si franciscanii au acordat atentie mai ales functiei sociale a cântatului, inclusiv în limbile nationale (MZtI, 65). Intre mentiunile neobisnuite ale Gradualului G3 (v. pct. 3.2.2.), figurează vocativul no gyermekek (ei, copii", f. 56v). Prezenta repetată a mentiunii schola în C1 certifică participarea elevilor la ritualuri. Intrucât la cor se participa de la vârsta scolaritătii timpurii, instruirea muzicală începea imediat - lectura si cantura aflându-se alături (MZtI, 143). Psaltirea era, totodată, cea dintâi carte de citire si de cântare a copilului trimis la scoală, la 6-7 ani - prin care cunostea latina, dar si cele opt tonuri, integrându-se curând în practica corală; el evolua apoi prin imnuri, antifone, cântecele de ordinariu, ajungând, la vârsta de 10-12 ani, la celelalte genuri (MZtI, 145). Documentele de epocă folosesc distinct termenii, referitor la copii, astfel că pueri îi desemnează pe cei de până la 12 ani, iar iuvenes - pe cei mai mari; primii cântă la sărbătorile de rang inferior, pe când ceilalti - la sărbătorile mai mari (DOBSZAY CP 1993, 93). Intre timp, scolarul învăta si scrisul muzical, care se integra astfel, culturii generale (MZtI, 196). Intrucât instruirea clerului se afla la baza răspândirii cunostintelor, rolul scolilor capitulare era de importantă deosebită (EE, 22). Scoli capitulare functionau la Alba Iulia si Oradea. Despre scoala capitulară de la Alba Iulia există date timpurii foarte putine: este de presupus să fi fost înfiintată de regele Ladislau; în anul 1496 este consemnat că functia de rector scholae era îndeplinită de baccalaureus artium Stephanus, iar din anul 1496 se cunoaste că, alături de prepozit, canonicul-cântăret si canonicul păzitor, din dijmă avea parte si rector scholae (EE, 22). Dacă la două decenii după Mohács, se consemna încă faptul că �sub supravegherea capitulului se găsea scoala capitulară, plină de tineri cântăreti, pentru a fi educati ca învătători, notari si preoti", în schimb ea si-a încetat activitatea pe la 1550 (EE, 23). La scolile capitulare, în cadrul trivium, se învăta si compunerea de poezii latine - dictamen poeticum (HERMANN, 152) -, astfel încât înnoirea poetic-muzicală a repertoriului liturgic poate fi atribuită acestei practici de învătământ. (Sunt cunoscute si poezii religioase, din secolul al 15-lea, de călugărul augustin János Váradi - dar nu se mentionează dacă originalul lor a avut sau nu, melodie - v. JAKÓ 1976, 146.) Cantorul avea ca loctiitor pe succentor: �...clericii care frecventează corul sunt instruiti în arta muzicii si în deprinderea de a cânta în oficiul divin, desi acest lucru se obisnuia a fi exersat de succentor, din dispozitia si însărcinarea cantorului" - precizează un text de epocă (textul latin: TOMESCU, 130, fără trimitere exactă la sursă). Instruirea scolară în muzică sau cântare" revenea tot succentorului (ales si plătit de cantor; MÁLYUSZ, 63). Alături de sublector, el se ocupa si de organizarea procesiunilor si a examenelor prealabile hirotonisirii, în privinta verificării cunostintelor muzicale (MÁLYUSZ, 63). Elevii mai săraci (mendicatores) erau instruiti gratuit sau cu taxe reduse, potrivit Sinodului de la Óbuda, din anul 1309, de către înlocuitorul canonicului-cântăret, succentor, care se ocupa de predare (MÁLYUSZ, 63; HERMANN, 153; IÎR, 96). Ei puteau obtine venituri din cântatul la diferite ocazii, laice si religioase - practică numită recordatio (HERMANN, 152, v. si MZtI-II). Examinarea preotilor însisi consta, potrivit Sinodului din 1382, din cunostinte de citire - nu si de scriere - , precum si de cântare (HERMANN, 151). Ulterior, se precizează că preotii trebuie să stie pe de rost, orationes missae, praefatio, canon missae, Credo-ul atanazian, cei sapte psalmi penitentiali, exorcismul sării si apei, formula de absolvire, ritualurile de maslu si înmormântare (HERMANN, 151). La tară erau rari acei clerici care stiau scrie sau aveau studii superioare (parohul Henrik de la Csukárd, sat de lângă Bratislava, era un caz de exceptie - el este copistul unui misal cu melodii, din 1377, Batthy. II.134; HERMANN, 152). Scolile orăsenesti laice aveau, de asemenea, ca principală îndatorire, participarea la serviciile bisericesti, iar uneori, si la înmormântări (MZtI, 75-6).

Datele de la scoala capitulară din Oradea completează informatiile muzicale: statuturile din anul 1374 precizează că, înaintea marilor sărbători, elevii făceau repetitii mai ample ale repertoriului si aveau chiar activitate de cantum scribere, termen interpretat ca scriere muzicală (MZtI, 196). Scolarii se întruneau, condusi de cantor sau de succentor, sâmbăta sau în ajunul sărbătorii, notând cântecele zilei următoare, pe care le aveau de executat (SZIGETI 1963, 151). Sărbătorile pentru care pregătirea scolară a repertoriului era de câte o zi sunt cele marianice - Purificatio, Annuntiatio, Maria ad Nives (5 august), Assumptio, Nativitas Mariae -, ale Sfintei Cruci - Festum inventionis Sanctae Crucis (3 mai), Exaltatio Sanctae Crucis (14 septembrie) - , ale Sf. Ioan, Sf. Petru si Paul, Sf. regi Stefan si Ladislau, Sf. Arhangheli, Sărbătoarea tuturor sfintilor si acele sărbători care aveau historia propria; câte o săptămână de pregătire anterioară se mentionează pentru Crăciun si Pasti (MZtI, 146). Nicolae Olahus (1493-1568) a frecventat scoala capitulară orădeană. Instructiunile capitulare rămase de la Episcopia din Zagreb (1334) sunt aproape identice cu cele orădene (SZIGETI 1963, 151-2, cu original documentar latin) - ceea ce înseamnă că acestea pot fi aplicate si Transilvaniei. Scolile parohiale au apărut întâi, în general, în orasele-centre comerciale - ca Sibiu (amintită la 1380; PASCU, II, 169), Brasov (în anul 1388, aici preda Theodoricus scolarem succentor - G.D.TEUTSCH, 418; O.L.COSMA, 127), Bistrita, Cluj, Baia Mare, apoi si la sate (JAKÓ 1976, 29). Există chiar si mentiuni mult mai timpurii - cum ar fi despre magister Gocelinus de la Cisnădioara, din anul 1223, dar insuficient de clară (G.D.TEUTSCH, 197). Există mărturii certe ale scolilor din capitlurile săsesti de la mijlocul secolului al 14-lea, prin statuturile acestora (G.D.TEUTSCH, 199). De la sfârsitul aceluiasi secol, statuturile din Medias precizează partea ce revenea maestrului de scoală, din participarea la misele funerare (G.D.TEUTSCH, 200). Numărul scolilor parohiale transilvane este dificil de apreciat; din datele partiale, sunt certificate documentar, până în anul 1540, un număr de 121, număr care nu acoperă realitatea, întrucât există documente despre scoli din localităti mici - ca Măeriste (lângă Simleu), Teaca (de lângă Bistrita), Bărăbant (Alba) - , iar despre unele din localităti mai mari, nu (EE, 22). Scoli rurale atestate documentar functionau si la Juc (jud. Cluj) - domus scholaris fiind mentionată în anul 1332 (PASCU, I, 247; ERT, 188) -, la Costău si Beiu (lângă Orăstie), prin 1334 (PASCU, ibidem; O.L.COSMA, 127). Dinainte de anul 1442, datează o mentiune documentară a scolii din Slimnic (G.D.TEUTSCH, 418). O listă a populatiei din Tara Bârsei, din anul 1510, mentionează în fiecare din cele 13 localităti, pe Schulmaster, iar în 1516, lista celor 17 sate si târguri de lângă Medias - având fiecare, între 23-148 de locuitori - mentionează pe scholasticum la 12 dintre ele; interesant că orasul Medias, cu 260 de locuitori, nu avea, la acea dată, învătător (v. listele satelor la G.D.TEUTSCH, 228-32). Parohul de la tară avea sarcina de a se îngriji si de instruirea scolară, iar îndatorirea primordială a elevilor era cântarea la slujbe (BÉKEFI, op. cit., apud MZtI, 144). Elevii de la tară - scholares sau clericos - participau deopotrivă la misă si vecernie, dar si la înmormântări (HERMANN, 151). De obicei, scolarii treceau zilnic, cel putin de două ori, de la scoală la biserică: la misă si la vecernie; mentiuni documentare de epocă, de la Strigoniu si Agria, precizează participarea copiilor si la utrenie si chiar la orele mici (MZtI, 147; DOBSZAY CP 1993, 94). La sărbători mai mari, scolarii petreceau si 3-4 ore în corul bisericesc, făcându-si auzite glasurile măcar la psalmi si, pe parcursul evolutiei fiecăruia, în genurile mai complexe, iar cei ce nu le puteau cânta încă, le ascultau; participarea corală nu era selectivă, ci cuprindea pe toti scolarii (MZtI, 147). Acest aspect diferă de alte traditii europene - bunăoară, în traditia sud-germană, prezenta scolarilor în corul monastic era interzisă (DOBSZAY CP 1993, 94). Este consemnat documentar si faptul că, în zilele feriale, conducerea corului putea fi încredintată la doi scolari (MZtI, 148), la sărbători - precentorilor (tineri selectati pentru cariera ecleziastică; DOBSZAY CP 1993, 96-8). Importantă este prezenta frecventă a copiilor la misă - consemnări ale participării elevilor: missa quae mane cantatur a scolaribus, respectiv (din Clujul anului 1414) missa b. Mariae virginis singulis feriis cum capellanis, in festivitatibus vero cum scolaribus decantetur sau Summa missa cum cantu Scolarium (G.D.TEUTSCH, 208). La misele feriale se consemnează participarea a patru copii (DOBSZAY CP 1993, 99). Din secolul al 15-lea, instruirea scolară era asigurată de altă persoană decât parohul, de un magister - care putea fi si un laic, dar încuviintat de paroh (IÎR, 96). Episcopul Georgius al Transilvaniei atrăgea atentia locuitorilor din capitulurile săsesti Bistrita si Crainimăt, în anii 1438 si 1439, să nu angajeze învătător si clopotar, fără încuviintarea parohuli (documentele sunt citate de G.D.TEUTSCH, 226-8). O scrisoare a episcopului Nicolae (1461-8) către parohiile bistritene solicită ca pentru functia de învătător să procedeze cu maximă atentie, pentru a angaja numai persoane ireprosabile (EE, 41). In unele locuri era angajat si un ajutor al magistrului (deoarece acesta îndeplinea si activităti notariale), ajutor numit locatus, socius sau praeceptor (IÎR, 96-7) - fapt atestat si de o mentiune a scriptorului misalului �Halbgebachsen" M3 (cf. G.D.TEUTSCH, 201, 207). Datoria învătătorului era, potrivit documentului Summa de poenitentia Innocentii quarti, păstrat la Sibiu, de a instrui "non solum in moribus, sed etiam in scientiam" (nu este mentionată datarea scrierii, care, alături de officium magistrorum scolarum din capitolul 139, mai tratează officium mercenariorum si officium medicorum; G.D.TEUTSCH, 419). In domeniul muzical, moribus ar însemna traditia liturgică, complementară teoriei. Acelasi document face o precizare de deontologie didactică: �Dacă, prin urmare, băietilor le lipsesc, din neglijenta învătătorilor, cunostintele sau comportarea corespunzătoare, atunci învătătorii sunt mai rău chiar decât hotii, care fură numai banii, pe când învătătorii privează pe elevi de cunostinte si moravuri bune" (cf. IÎR, 98). Pentru a-si îndeplini mai bine îndatoririle, învătătorii locuiau (potrivit unui document sibian din 1471) în aceeasi clădire (numită alumnia) cu elevii (IÎR, 98). Un document ungar din anul 1490 concretizează activitatea muzicală scolară; el poate fi considerat analog pentru scolile transilvane. Caietul de scoală parohială orăsenească din Patachinum/Sárospatak (Ungaria) al viitorului arhiepiscop László Szalkai, din 1489/90 (păstrat în Biblioteca Arhiepiscopală din Strigoniu, Mss.II.395; MZtI, 150-1; MESZAROS, 184; opinia potrivit căreia scoala ar fi fost augustină este depăsită) atestă că instruirea muzicală includea si teoria: �bestia, non cantor, qui non canit arte, sed usu". Solmizatia guidonică forma baza teoretică a instruirii muzicale, încă de pe vremea episcopului Gerard si până în secolul al 17-lea (MZtI, 151; v. si pct. 2.9.). Notitele lui Szalkai (v. si pct. 2.6.) tratează sistemul hexacordal, teoria intervalelor, tonurile - cu triplă acceptiune a termenului: interval, model melodic (de exemplu, ton de lectură), mod -, relatia structural-melodi